Ion Negoițescu (10 august 1921, Cluj – 6 februarie 1993, München) a fost un scriitor şi critic literar român, care şi-a început cariera sub influenţa ideilor filozofului Lucian Blaga şi ale Cercului Literar de la Sibiu, o grupare literară importantă din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Negoițescu a avut un debut literar timpuriu, în 1937, când şi-a văzut publicate versurile în revista clujeană Naţiunea română. În 1941, şi-a început studiile universitare la Facultarea de Litere şi Filozofie din Cluj, care fusese mutată la Sibiu în urma Diktatului de la Viena. La început, a fost atras de ideologia Gărzii de Fier şi a devenit membru al acestui partid politic (Bouleanu 2016). Mai târziu, însă, şi-a schimbat convingerile politice sub influenţa ideilor moderne ale Cercului Literar de la Sibiu. Astfel, în 1943 a semnat împreună cu alţi scriitori Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, în care semnatarii protestau împotriva intruziunii regimului politic din acea vreme – dictatura militară a lui Ion Antonescu – în domeniul literaturii. Ca urmare, semnatarii manifestului au primit interdicţia de a mai publica în revistele literare (Negoițescu 1990, 6-12, 41). În ianuarie 1945, aceşti scriitori au înfiinţat Revista Cercului Literar de la Sibiu, din care au reuşit să publice doar câteva numere, aceasta fiind desfiinţată şase luni mai târziu de către guvernul dominat de comunişti (Negoițescu 1990, 6-12, 41-42).

 În 1947, Negoițescu a primit Premiul scriitorilor tineri al Fundaţiilor Regale pentru volumul Poeţi români, aflat în manuscris. A fost marginalizat din cauza refuzului său de a colabora cu regimul comunist nou instalat la putere. Nu i s-a permis să publice până in 1956, şi a fost nevoit să lucreze ca bibliotecar pentru a se putea întreţine (Bouleanu 2016). În perioada de dezgheţ, datorată campaniei de destalinizare iniţiate de Nikita Hruşciov, Negoiţescu a putut să revină în viaţa literară şi să publice câteva articole. În urma reluării controlului ideologic asupra câmpului literar şi a accentuării cenzurii în a doua jumătate a anului 1956, Negoiţescu a fost acuzat de “subminarea bazelor literaturii socialiste”, a fost trecut pe lista de autori interzişi şi exclus din Uniunea Scriitorilor. Ulterior, a fost anchetat de Securitate, poliţia secretă comunistă, şi a fost supus la violenţe fizice şi psihice. În cele din urmă, a fost condamnat pe motive politice în 1961 şi a stat în închisoare la Jilava până în 1964.

În urma amnistierii deţinuţilor politici în 1964, Negoiţescu a fost eliberat din închisoare şi a început să lucreze ca redactor la două reviste literare, Luceafărul şi Viaţa Românească. În paralel cu activitatea la cele două reviste, Negoiţescu a publicat un volum de critică literară şi unul de poezie. În anul 1968 a publicat în revista literară Familia sumarul unei Istorii a literaturii române, care a generat o serie de controverse (Bouleanu 2016, Negoițescu 1990, 43-44). În 1974, pe data de 23 august, când se sărbătorea şi Ziua Naţională a României în perioada comunistă, Negoiţescu a încercat să se sinucidă cu ajutorul unei supradoze de medicamente. Acest gest dramatic se datora, pe de o parte, retragerii din librării şi topirii tirajului ultimului său volum, Lampa lui Aladin, iar, pe de altă parte, presiunii permanente pe care era nevoit să o suporte din cauza homosexualităţii sale. Negoițescu îşi asumase deschis orientarea sexuală, în ciuda faptului că în perioada comunistă legea incrimina comportamentul homosexual şi exista pericolul de fi arestat oricând (Bouleanu 2016; C. Petrescu 2013, 131).

Cea mai complicată perioadă a vieţii sale a început pe data de 3 martie 1977, când i-a adresat personal o scrisoare de solidarizare scriitorului Paul Goma. Scrisoarea lui Negoiţescu rezuma de fapt evoluţia literaturii române de la momentul venirii comuniştilor la putere şi afirma că deriva naţionalistă a lui Ceauşescu punea în pericol viaţa literară din România prin promovarea mediocrităţilor în locul talentelor adevărate şi prin izolarea culturii române de evoluţiile culturale la nivel internaţional (C. Petrescu 2013, 130-131). Scrisoarea conţinea şi o parte “subiectivă”, în care Negoiţescu descria persecuţiile la care fusese supus de către autorităţile comuniste (Negoițescu 1990, 31). Copii ale acestei scrisori au ajuns la Radio Europa Liberă, dar şi la preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Negoițescu a încercat să-i mobilizeze pe prietenii şi pe colegii săi scriitori, inclusiv pe Ion Vianu, pentru a adera la Mişcare Goma. În acelaşi timp, Negoiţescu a refuzat ofertele de cooptare a sa de către regimul comunist: i s-a promis că îi vor fi publicate cărţile şi că i se va permite să călătorească în străinătate. În urma refuzului său, a fost arestat de Securitate şi interogat timp de 48 de ore. Până la urmă, a fost eliberat în urma unor demersuri venite din lumea literară (Negoițescu 1990, 31-37). Confruntat cu perspectiva unui proces penal pentru homosexualitate, Negoiţescu a fost nevoit să-şi retracteze susţinerea publică pentru Mişcarea Goma prin publicarea unui articol intitulat Despre patriotism în revista România Literară, una dintre cele mai importante din România. Publicarea acestui articol a reprezentat sfârşitul disidenţei lui Negoiţescu: articolul lăuda regimul şi sublinia refuzul autorului de a-i folosite personalitatea şi opera împotriva ţării sale (C. Petrescu 2013, 137). În 1983, cu prilejul unei deplasări în scop profesional în străinătate, Ion Negoițescu a părăsit România pentru totdeauna şi s-a stabilit la München. Acolo, şi-a continuat activitatea ca scriitor şi ca apărător al drepturilor omului cu accent pe apărarea libertăţii de exprimare, devenind una dintre vocile importante ale exilului românesc şi un colaborator activ al posturilor de radio Europa Liberă, Deutsche Welle şi BBC (Bouleanu 2016).