De la Evul Mediu până la cel de Al Doilea Război Mondial, familia Bethlen a fost una dintre cele mai proeminente familii nobiliare din Transilvania. Printre membrii săi se regăsesc soldați, politicieni, diplomați și oameni de știință. Familia Bethlen a avut o tradiție veche de secole de susținere a culturii maghiare în Transilvania prin ridicarea bisericilor, înființarea școlilor și susținerea preoților, profesorilor și studenților. Două ramuri ale familiei sunt cunoscute. Ramura Iktári a familiei Bethlen include printre membrii săi pe Gábor/Gabriel Bethlen, care a fost principele Transilvaniei (1613-29). Cealaltă ramură a familiei este cea de Bethlen de Bethlen/Beclean, care include István Bethlen, care a ocupat funcția de prim-ministru al Ungariei (1921-31), Béla Bethlen, ultimul comisar guvernamental al Transilvaniei de Nord sub administrație maghiară în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și György Bethlen, președintele Partidului Național Maghiar, reprezentând minoritatea maghiară din România în perioada interbelică (Ablonczy et al. 2014; Bethlen și Romsics 1989). 

Contesa Anikó Bethlen, care locuiește în Târgu Mureș, este membră a acestei familii. S-a născut pe 7 octombrie 1938 în Cluj. Tatăl ei a fost contele Gábor Bethlen, agronom, iar mama ei, Éva Ferencz-Mihály, a fost pediatră. Bunicul ei matern, Zsigmond Ferencz-Mihály, a fost consilier juridic, în timp ce bunica maternă, Adrienne Bochkor, a fost fiica judecătorului Mihály Bochkor. Bunicii paterni, contele Bálint Bethlen și baroana Marianne Bánffy, au fost proprietarii a patru moșii, primul a celor din Criș și Chiraleș, ultima a celor din Ciuguzel și Sărmașu. Fratele bunicei sale, baronul Dániel Bánffy, a fost ministru maghiar al agriculturii în perioada 1940-1944, când Transilvania de Nord a aparținut Ungariei (Máthé 2016). După Dictatul de la Viena, tatăl ei a lucrat la Societatea Agricolă Maghiară din Transilvania (Demeter și Venczel 1940; Farkas 2004; Hunyadi 2000), ca secretar, și a jucat un rol activ în organizarea de cursuri de educație publică în sate. Familia s-a refugiat în Budapesta în septembrie 1944, când linia frontului s-a apropiat de Transilvania de Nord. În acest răstimp, sora mai tânără, Rózsa, s-a îmbolnăvit de o inflamație cerebrală, și la vârsta de 16 ani a murit într-un cămin pentru persoane cu dizabilități. În august 1945, după două săptămâni petrecute în trenuri, ei s-au întors acasă. Anikó Bethlen a încheiat călătoria având poliomielită, virusul afectând-o încă de pe atunci. 

La întoarcerea lor, familia nu avea altă opțiune decât să trăiască pe moșia din Șincai, care scăpase reformei agrare din 1945, spre deosebire de moșiile și proprietățile bunicilor paterni, care au fost plasate sub administrația CASBI [Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice] (Vincze 2000) cu presupusul scop de a le menține în siguranță. Din 1945 până în 1949, Anikó, care a fost grav bolnavă, a rămas la Târgu Mureș cu bunica maternă, în timp ce restul familiei și-a câștigat existența cu muncă manuală pe proprietatea familială din Șincai. Pe 3 martie 1949, familia a fost dislocată în Târgu Mureș, unde au trăit la domiciliu obligatoriu timp de 14 ani și jumătate. Persecuția familiei a însemnat, de asemenea, restricții profesionale și privarea implicită de mijloacele de subzistență. Mama ei a predat la școala locală de ucenici. Apoi a lucrat la Secția de Pneumologie Copii, mai târziu a devenit medic școlar la Școala de Artă, și în cele din urmă a devenit medic de circumscripție. Tatăl ei a obținut un loc de muncă numai după ridicarea domiciliului obligatoriu în 1963, în regiunea îndepărtată a Dobrogei, în apropierea lacului Razelm, dar mai târziu s-a reîntors în Transilvania și a lucrat în satele din împrejurimile Odorheiului Secuiesc (Oláh-Gál 2011). 

În martie 1946, bunica sa a înscris-o pe Anikó Bethlen la școala elementară reformată din Târgu Mureș. După suprimarea forțată a școlilor confesionale în 1948, ea a devenit eleva fostei școli evreiești, astăzi pe strada Horea, unde a urmat învățământul primar obligatoriu. După șapte clase, i s-a refuzat dreptul de a-și continua studiile deoarece directorul liceului de limbă maghiară a declarat răspicat că atât timp cât el va fi responsabil cu conducerea instituţiei, "o contesă Bethlen nu va avea voie să vină la școală aici". Familia a decis să o mute la un spital de fizioterapie din Sibiu, unde a trăit printre sași și români între anii 1952 și 1954. Dezghețul care a urmat morţii lui Stalin i-a permis să-și finalizeze cu succes studiile în acelaşi liceu în fața unei comisii speciale conduse de intelectualul transilvănean și activistul politic de stânga Edgár Balogh, el însuși eliberat recent din închisoare în acest nou context politic. Folosind strategia de supraviețuire pe care familia sa a dezvoltat-o în timpul persecuției (bunica ei, Marianne Bánffy, dădea lecții particulare de limbi străine), Anikó Bethlen a început să predea franceză, germană și engleză copiilor conducerii locale a partidului. De asemenea, a ținut lecții pentru pensionari și persoane în vârstă care doreau să părăsească țara. Banii obţinuţi prin predarea orelor particulare au fost singura sursă de venit pentru ea până în 1989, deși dizabilitatea ei a îndreptățit-o la un sprijin financiar din partea statului comunist, care totuși i l-a refuzat din motive politice. Pe parcursul întregii perioade comuniste, intervenția rudelor care trăiau în străinătate a făcut posibil ca ea să călătorească în mod repetat în Elveția pentru tratament. Este important de observat că aceste vize de ieșire repetate acordate de autoritățile comuniste nu au fost acordate cu condiția colaborării cu poliția secretă, așa cum adesea se întâmpla în România acelei epoci. Dosarul ei de supraveghere informativă, care este păstrat în prezent în Arhivele CNSAS, arată că a fost urmărită în mod constant de către Securitate în anii 1970 și 1980. Contesa Bethlen a fost supusă supravegherii operative, ceea ce înseamnă că poliția secretă a folosit informatori pentru a strânge informații despre ea și despre activitățile ei, i-a ascultat apelurile telefonice, a reținut corespondența privată și uneori a provocat-o cu scrisori anonime. A fost avertizată de două ori (în 1981 și 1984) de către organele de securitate din Târgu Mureș pentru că ar fi recurs la o „activitate dușmănoasă împotriva regimului”. Cu toate acestea, poliția secretă s-a concentrat mai degrabă pe relațiile sale în străinătate decât pe activitatea ei de colecţionare (ACNSAS I0264646/1-7; I82862/4; R229601/4; R310575/2-4). În ceea ce privește opinia ei despre comunism, Anikó Bethlen este destul de tăcută, având în vedere suferințele pe care ea și familia ei trebuiau să le îndure. Sub comunism, majoritatea celor care au trăit evenimente traumatice în familiile lor au adoptat această atitudine. Pentru ei, tăcerea a reprezintat o „atitudine de apărare," care treptat a devenit un „mod de viață" (Mihăilescu 2006, 170). 

După revoluția din 1989, Anikó Bethlen a obținut o pensie compensatorie acordată cetățenilor care în trecut au fost dislocați, iar în anii 1990 a înființat Fundația Bethlen pentru a sprijini persoanele cu dizabilități. Continuând o tradiție nobilă a familiei, ea și-a folosit experiența și resursele financiare pentru a-i ajuta pe cei care suferă de dizabilități fizice. Fundația, de asemenea, a avut în funcțiune și un atelier de legătorie de carte în Târgu Mureș. Bethlen consideră că toate obiectele care aparțin colecției sunt proprietatea fundației.