William Totok, născut la 21 aprilie 1951 în Comloşu-Mare (România) într-o familie de șvabi bănăţeni, este scriitor și jurnalist, care s-a remarcat în anii 1972-1975 prin activitatea sa literară în cadrul Grupului de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), perceput de regimul comunist din România ca fiind unul subversiv.

În timpul liceului urmat la Sânnicolaul Mare, Totok a redactat și trimis fără a le semna trei scrisori către Radio Europa Liberă, în care, între altele, critica diferite aspecte ale societăţii românești de la sfârșitul anilor 1960. Aceste scrisori erau adresate lui Cornel Chiriac și priveau mai ales muzica transmisă la emisiunea acestuia intitulată Metronom, emisiune ascultată de numeroși tineri din România acelor ani. Ca urmare a menţionării acestor scrisori în timpul unor emisiuni din anul 1969, Securitatea a început căutările pentru a le depista autorul (ACNSAS, I 210 845, vol. 1, f. 32). După ample investigaţii, Totok a fost identificat ca expeditorul lor și interogat de Securitate, fără însă a fi închis. Ulterior, în timpul în care a efectuat serviciul militar la Baia Mare, casa sa a fost percheziţionată, iar o serie de poezii i-au fost confiscate. Tot în această perioadă a fost anchetat din nou pentru scrisorile trimise la Radio Europa Liberă. Autorităţile comuniste au optat pentru o demascare publică a sa în locul trimiterii în judecată, în contextul unei perioade în care măsurile represive erau folosite de autorităţi pe scară mai redusă. Demascarea sa publică în scop de reeducare a avut loc în februarie 1971 în faţa întregii unităţi militare (ACNSAS, I 210845, vol. 1, f. 1).

William Totok a avut un debut literar precoce. Primele poezii i-au fost publicate de revista Neue Literatur în 1970. Totok a fost unul dintre iniţiatorii Aktionsgruppe Banat, un grup de scriitori non-conformiști, care promovau o literatură cu o viziune critică asupra “socialismului real existent” (Bahro 1978), inspirată de opera lui Bertolt Brecht sau de literatura “Grupului de la Viena” (Wichner 2013, 6). Din punct de vedere politic, aceștia erau adepţii unui marxism critic asimilat prin lecturi din autori de stânga occidentali precum membrii Școlii de la Frankfurt. Pornind de la aceste fundamente ideologice, membrii grupului s-au delimitat de valorile generaţiei părinţilor, marcată de reminiscenţele nazificării comunităţii germanilor din România în anii 1939-1944 (Totok 2001, 14). Grupul a activat din 1972 până în 1975, când a fost dezintegrat de către acţiunile represive ale autorităţilor comuniste. Pentru activitatea sa literară și nonconformismul său, Totok a fost iniţial atacat în presa locală, fiind etichetat ca “parazit cu plete” (Totok 2001, 14). Atacurile din presă la adresa membrilor grupului vizau reducerea influenţei din ce în ce mai mari pe care aceștia o exercitau asupra tinerilor din Timișoara.

Activitatea intensă a grupului, care iniţiase un cerc literar studenţesc denumit Universitas, a atras atenţia Securităţii. Aceasta a început să racoleze ca informatori persoane care participau la întâlniri, însuși membrii grupului devenind ţinta încercărilor de racolare. Ultimii au decis ca cei abordaţi de Securitate să accepte colaborarea, însă să furnizeze doar informaţiile pe care tinerii scriitori doreau să le transmită Securităţii și să relateze celorlalţi despre acţiunile poliţiei secrete (Wichner 2013, 7). Urmând acest plan de manipulare a Securităţii, Totok a devenit “o sursă” a poliţiei secrete și a furnizat o serie de informaţii generale considerate fără valoare “operativă” de către ofiţerii de Securitate. În opinia lui Totok, organizarea în mai 1975 a unei întâlniri jubiliare, cu ocazia a trei ani de existenţă a grupului și citirea în public a unui colaj de poezii, al cărui titlu “Aplauze frenetice din toate părţile” reprezenta o aluzie la cultul personalităţii lui Nicolae Ceaușescu, a fost percepută de Securitate ca o provocare (Totok 2001, 26). Arestarea fratelui lui William Totok, Gunter Totok, în vara anului 1975, pe motivul exprimării unor opinii critice faţă de regim, a oferit Securităţii prilejul de a face o percheziţie la domiciliul familiei din comuna Comloșu Mare și de a sustrage o serie de scrieri ale lui William Totok: jurnalul din perioada 1970-1973, două caiete cu poezii, scrisori și o serie de notiţe (Totok 2001, 30-33). Acestea nu au fost menţionate însă în procesul verbal de percheziţie, așa cum prevedea legislaţia epocii.

În toamna anului 1975, în timpul unei călătorii la Comloșu Mare, William Totok a fost arestat alături de alţi membri sau simpatizanţi ai grupului, între aceștia numărându-se Richard Wagner, Gerhard Ortinau și Gerhardt Csejka (Wichner 2013, 7). Deoarece Comloșu Mare era aproape de granița cu Iugoslavia, aceștia au fost acuzaţi iniţial de încercare de trecere frauduloasă a frontierei. Evoluţia anchetei a dovedit că altul era motivul real al arestării. Securitatea avea în plan să îi acuze pe cei arestaţi de activitate de subminare a regimului. Ancheta s-a concentrat asupra unor texte considerate subversive din cauza unor ironii din subtext privind sistemul politic din România, precum cel redactat de William Totok intitulat “Rumänisches Lied. Februar 1973“ (Cântec Românesc. Februarie 1973) sau poezia lui Gerhard Ortinau intitulată “Die Moritat von den 10 Wortarten der traditionellen Grammatik” (Balada celor zece părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale; ANSAS, FP 054927, f. 55). În timpul anchetei, conducerea locală de partid a aflat că scriitorii urmau a fi trimiși în judecată pentru acuzaţii grave. În opinia lui William Totok, aceasta, dorind probabil să evite complicaţiile, care puteau decurge din condamnarea din motive politice a unor tineri scriitori deja afirmaţi, au solicitat conducerii locale a Securităţii să îi elibereze (Totok 2001, 47-48). Măsura preferată ulterior de autorităţi a fost spargerea grupului și discreditarea sa în ochii publicului prin răspândirea unor zvonuri. Ca urmare, cei arestaţi au fost eliberaţi după circa o săptămână de anchetă. Totok însă a fost arestat din nou în noiembrie 1975, acesta fiind considerat de Securitate cel mai periculos dintre membrii grupului. A fost anchetat timp de opt luni și a fost eliberat ca urmare a apariţiei în presa occidentală a unor articole despre cazul său (Iorgulescu 2006, 422). Un articol privind cazul Totok, care a apărut în ziarul vest german Frankfurter Rundschau în luna iulie 1976, menţiona ironic că o serie de “etnici germani cu convingeri marxiste” ar tulbura “liniștea revoluţionară a ‘statului socialist’” (Totok 2001, 79). În timpul anchetei, Totok a fost exmatriculat de la Universitatea din Timișoara, probabil la presiunile Securităţii. Tânărul scriitor a făcut numeroase petiţii către autorităţile locale pentru a-i fi permisă reluarea studiilor și pentru a-i fi returnate manuscrisele confiscate de Securitate. În final, acesta a primit înapoi în anul 1976 cea mai mare parte a manuscriselor, iar în 1979 a reușit să își finalizeze studiile de filologie germană și română la Universitatea din Timișoara (Totok 2001, 88-89). Treptat, William Totok s-a reîncadrat în activitatea literară, fiind prezent din 1977 la întâlnirile cenaclului literar Adam Müller-Guttenbrunn din Timișoara, unde majoritatea membrilor grupului s-au regăsit la sfârșitul anilor 1970. La începutul deceniului următor, lui Totok i s-a permis chiar să publice primul volum de versuri intitulat Die Vergesellschaftung der Gefühle (Socializarea sentimentelor) la editura Kriterion din București și să lucreze în cadrul presei de limbă germană din Timișoara. Pe fondul deteriorării continue a condiţiilor de trai și a drepturilor individuale în România anilor 1980, William Totok a decis să emigreze și a părăsit ţara în 1987, stabilindu-se la Berlin. Aici și-a continuat cariera de scriitor și a colaborat cu posturile de radio Radio Europa Liberă, RIAS, DS-Kultur, DLF şi Deutsche Welle. Ulterior, a înfiinţat împreună cu Johann Böhm si Dieter Schlesak revista academică online: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik. A publicat numeroase volume de literatură, memorialistică și eseistică în România și Germania. A fost membru al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România și co-autor al raportului final ale acestei comisii (Friling, Ioanid, Ionescu, 2005). Pentru prolifica sa activitate literară, jurnalistică și academică a fost răsplătit cu distincţii precum Leonce-und-Lena-Förderpreis (1987), premiul Fundaţiei Henning-Kaufmann-Stiftung și Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofiţer.