Sanda Budiș este o arhitectă de origine română care s-a remarcat în cadrul exilului românesc din Elveția începând cu anul 1973, când a prezentat pentru prima dată în scrisori și memorii transmise unor decidenți politici occidentali, precum și unor organizații internaționale încălcarea drepturilor omului în România lui Nicolae Ceaușescu. Ulterior, ea s-a implicat activ în organizarea și activitatea exilului, aderând la o serie de asociații și organizații anticomuniste deja existente sau contribuind la înființarea unora noi. În mod special în anii 1980, ea s-a remarcat prin lupta împotriva distrugerilor masive de monumente istorice din țară și a satelor românești, activitate desfășurată în cadrul Asociației contra Distrugerii Satelor și Monumentelor Istorice din România cu sediul în Elveția.

S-a născut la 18 august 1926 la Constanța, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alexandru Budiș, a fost un important general în armata română, dar și deținut politic în timpul regimului comunist. Mama sa a fost pictor, iar din cauza originii ”burghezo-moșierești” în 1945 a fost dată afară din Uniunea și Sindicatul Artiștilor Plastici. Ulterior a urmat cursurile Școlii de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhia Română, practicând din 1947 pictura bisericească.

Absolventă a Facultății de Arhitectură din București, promoţia 1949, Sanda Budiș a lucrat ca arhitect proiectant în cadrul institutului de proiectare al Ministerului de Construcții. De asemenea, în 1959 a obținut și o autorizație de pictor bisericesc urmând cursurile Școlii de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhia Română. A practicat pictura alături de mama sa în câteva biserici din București şi din împrejurimi. Nu a fost membră a PCR. În anul 1969 a participat la Congresul Uniunii Internaționale a Femeilor Arhitect de la Monte Carlo și, spre surprinderea cunoscuților, a revenit în țară. În 1973 a plecat din România ca turistă, și a decis să nu mai revină în ţară. S-a stabilit în Elveţia la Lutry, lângă Lausanne, unde a cerut azil politic. Și-a lăsat în țară mama și fiica. Cu greu şi după multe intervenţii la nivel înalt a reușit să îşi aducă copilul în Elveţia. Inițial, demersul său în acest sens a constat în redactarea a zeci de scrisori și memorii către personalități precum Henri Kissinger, Richard Nixon, Willy Brandt, Georges Pompidou, Regina Marii Britanii, precum și către organizații ca: Liga pentru Drepturile Omului (Geneva), Comitetul de Sprijin al Refugiaților (Geneva), Caritas (Lausanne), la care era afiliată ca refugiată politic, Departamentul Federal pentru Afaceri Externe (Berna), Departamentul de Stat (Washington). În esență, aceste scrisori și memorii atrăgeau atenția asupra încălcării drepturilor omului în România, oferind exemplul personal, prin care fiicei și mamei sale nu le era permisă ieșirea din țară pentru a o vizita. Însă la toate acestea a primit răspuns negativ. Totuși, n-a renunțat și în cele din urmă a reuşit. În decembrie 1973, cu ocazia vizitei oficiale a soților Ceaușescu în SUA, i-a expediat o telegramă soției președintelui american Richard Nixon, Pat Nixon, în care îi prezenta situația familiei sale. Astfel că în februarie 1974 fiica și mama sa au primit pașapoarte și au putut pleca în Elveția. Copilul a rămas definitiv acolo, în timp ce mama a revenit în țară, unde a decedat în 1975.

În Elveţia a lucrat ca arhitect recunoscut de societatea arhitecților din această ţară. Stabilită în afara României, s-a implicat în organizarea și activitatea exilului. În 1975 a semnat ”Memorandum-ul de la Holloway” prin care românii din exil cereau respectarea Drepturilor Omului în România. Desfășurat sub auspiciile lui Ion Rațiu, o personalitate a exilului românesc, acest act a reprezentat un protest împotriva politicii lui Nicolae Ceaușescu. De asemenea, în Elveția ea a fost un luptător pentru respectarea drepturilor omului în România și împotriva distrugerilor de monumente istorice, precum și a satelor din România. În această privință a ajutat la înființarea Asociației contra Distrugerilor Satelor și Monumentelor Istorice din România, care a fost fondată la 10 mai 1989 la Romanel-sur-Lausanne (Elveția). Printre alte activități, această asociație s-a ocupat și de stabilirea unor parteneriate între satele elvețiene și cele românești, pe care le organiza Asociația Operațiunea Satele Românești (Opération Villages Roumains – OVR). Planul OVR, elaborat în decembrie 1988 în Belgia, a constat în adoptarea tuturor celor 13.123 de sate românești spre a le salva de la distrugerea gândită de regimul comunist.

A revenit în România în 1990, însă nu definitiv. S-a implicat într-o serie de proiecte, printre care sprijinirea unor tineri țărani români pentru realizarea unor stagii în Elveția în vederea deprinderii agriculturii moderne. Fiica sa, Sandra Pralong, a devenit un personaj important în dezvoltarea societății civile românești după 1989. A înființat Fundația pentru o Societate Deschisă, pe care a condus-o la începutul anilor 1990, și în cadrul căreia a desfășurat o serie de proiecte importante.

În anul 2012, la vârsta de 86 ani, Sanda Budiș și-a publicat memoriile în volumul intitulat Fata tatei și mama fetei: Istoria unei vieți între România și Elveția, construit în jurul celor mai semnificative momente din viața arhitectei. Este povestea familiei sale, o istorie intrinsec legată de ceea ce s-a petrecut în Romania din perioada interbelică până în primii ani după prăbușirea regimului comunist, în care apar personalități din România sau personaje cunoscute ale exilului românesc postbelic. Totodată, cartea realizează și o radiografie a situației emigrației române din anii 1970–1980, în special a celei din Elveția, unde s-a stabilit. Din acest punct de vedere, volumul este un reper pentru istoria emigrației române de pe teritoriu elvețian, fiind cunoscute încă destul de puține informații despre emigranții români din acest spațiu. În anul 2017 cartea a fost tradusă și în limba franceză.