Éva Cseke-Gyimesi (Cluj, 11 septembrie 1945 – Cluj, 23 mai 2011) a fost o reputată lingvistă de etnie maghiară din România, profesor universitar, critic literar și scriitoare, care s-a remarcat ca apărător ferm al drepturilor minorității maghiare din Transilvania. În acest sens, aceasta afirma: „Am devenit conștientă de mine în maghiară – scria ea –, dar eu continui, de asemenea, destinul românului de pe Valea Mureșului, al germanului din Moravia și al evreului galițian: și ei au fost în minoritate.” Gyimesi a avut trei copii. Până în 1998 a fost căsătorită cu Péter Cseke, istoric literar. A reprezentat o figură emblematică a disidenței din România comunistă și a elitei publice după 1989. Urmându-și vocația, în profesia sa a folosit puterea cuvintelor profesorului pentru a vorbi și a acționa într-un mod diferit de cel cerut de discursul oficial. În activitatea sa de opoziție s-a bucurat de solidaritatea a numeroase organizații pentru drepturile omului, care au sprijinit-o public în străinătate. Până în cea de-a doua jumătate a anilor 1980, ea și alții care gândeau ca ea au beneficiat de protecția civilă a filialei maghiare a Comitetului Helsinki, a Amnesty International, a Fundației Maghiare pentru Drepturile Omului (Hungarian Human Rights Foundation), a secțiilor maghiară și română ale Radio Europa Liberă, a Radio Kossuth, precum și a numeroși colegi maghiari din Ungaria și din Vest, în special din mediile literare (Cs. Gyimesi 2009).

Și-a finalizat studiile în orașul natal. După ce a absolvit Școala nr. 14 de pe Strada Horea, cea de lângă sinagogă, între anii 1959 și 1963 a urmat școala gimnazială Brassai Sámuel. Între anii 1963 și 1968, a studiat la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB), Facultatea de Filologie, Catedra de Limba și literatura maghiară. Între 1968 și 1971, a lucrat ca preparator universitar la aceeaşi catedră a universităţii din Cluj. În 1973, i s-a oferit postul de asistent universitar la UBB, apoi a devenit lector, în 1977, după ce a obținut titlul de doctor. A susținut cursuri și seminarii de teorie literară, literatură maghiară din România, literatură maghiară a secolului al 20-lea, semiotică, stilistică, precum și de teoria și analiza dramaturgiei și a poeziei.

În tinerețe, a fost membru al Uniunii Tineretului Comunist, deoarece era obligatorie apartenența la această organizație în România. La sfârșitul anilor 1970, avansarea profesională îi cerea să devină membru de partid, care era o problemă de opțiune personală și, în același timp, de acceptare a ei de către organizația comunistă locală. Deși a cerut să devină membră a organizației de partid a universității, nu a fost acceptată deoarece erau prea mulți intelectuali în organizația universității și numai câțiva muncitori, personal TESA (tehnic, economic, de specialitate și administrativ). Mai târziu, a considerat ca pe un dar faptul că i-a fost refuzat statutul de membru de partid. La acel moment, promovarea la cele mai înalte grade universitare era condiționată nu de realizări profesionale, ci de statutul de membru de partid, așa încât Gyimesi a devenit profesor la UBB numai după Revoluția din 1989. Tot atunci a început să îndrume teze de doctorat și a fost membră în Senatul UBB. De asemenea, a predat retorică la Institutul Teologic Protestant din orașul său. În calitate de șef de catedră, a contribuit la construirea infrastructurii facultății și a favorizat dezvoltarea profesională a cadrelor didactice prin atragere de fonduri și management. Numele ei se leagă de crearea Colegiului Invizibil (Láthatatlan Kollégium) și a Colegiului Transsylvanicum din Cluj. Între 1994 și 1998, când s-a retras, Gyimesi a fost șefa Catedrei de literatură maghiară, Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai. Între 1997 și 2001, a primit și prestigioasa bursă Széchenyi pentru profesori, acordată de statul maghiar specialiștilor remarcabili din Ungaria și din țările vecine.

Gyimesi s-a ocupat de literatura maghiară contemporană începând din 1973. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne Perlă și nisip, o abordare critică a ideologiei transilvanismului, pe care a terminat-o în anii 1980, dar a publicat-o de-abia în 1992. În lucrările sale de teorie literară, a încercat să întărească legăturile dintre literatura maghiară din Transilvania și literatura contemporană universală, precum și tendințele artistice din Occident. A creat lucrări din toate genurile posibile (de la studii la eseuri, de la publicații la manifeste). Apartamentul ei din Cluj a găzduit o serie de ateliere intelectuale. Gyimesi a păstrat legătura cu prozatori, poeți, sociologi, ca moderator, animator și critic al vieții intelectuale locale, pentru care se simțea personal responsabilă. Ani de-a rândul a fost unul dintre cei mai populari lectori universitari. În anii 1980 s-a aflat în prima linie în studiul literaturii maghiare.

Deși activitatea ei de opoziție era cunoscută și înainte de 1989, activitatea publică mai semnificativă a venit după schimbarea regimului. A fost unul dintre fondatorii Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (UDMR). La 24 decembrie 1989, ca membră a grupului de intelectuali democratici maghiari din Cluj, a participat la publicarea manifestului intitulat Hívó Szó (Chemarea). În aprilie 1990, a fost aleasă membră a Consiliului Național al Uniunii. Această funcție înaltă nu i-a schimbat atitudinea critică, deoarece nu a încetat să avertizeze împotriva greșelilor și defectelor politicii maghiare pentru drepturile minorităților din Transilvania. În 1992, s-a alăturat altor intelectuali în publicarea unei lucrări de dezbatere intitulată Invitație la dialog deschis. Documentul trage un semnal de alarmă asupra contradicțiilor din programul UDMR și asupra consecințelor unei politici conflictuale. Statutul ei de reprezentant al opoziției interne a generat conflicte în cadrul comunității, iar Gyimesi a devenit simbolul acestor conflicte. În 1994, a fost numită responsabilă pe probleme de educație în calitatea sa de vice-președinte al partidului. Pentru o scurtă perioadă, Gyimesi a fost o figură centrală a dezbaterilor în jurul ideii de creare a unei universități separate de limbă maghiară la Cluj. S-a opus vehement segregării voluntare a maghiarilor din Transilvania și a încurajat crearea unei rețele de instituții de învățământ superior competitive, care să poată fi adaptate atât sistemului românesc de educație, cât și valorilor internaționale. După ce a pierdut în fața majorității într-o dezbatere aprinsă despre viitorul învățământului superior maghiar din Transilvania, a fost marginalizată în cadrul partidului și s-a retras din politică devreme în 1995.

Ca scriitoare, a rămas activă până la sfârșitul vieții, exprimându-și părerile cu privire la toate aspectele vieții maghiarilor din Transilvania. În general, acestea au fost puncte de vedere specifice, susținute cu argumente. Opunându-se răspândirii unei politici publice maghiare radicale (anti-românească, naționalistă), s-a confruntat cu primarul anti-maghiar al Clujului, Gheorghe Funar, și cu naționalismul pe care o parte a populației locale românești continua să îl susțină. A rămas fidelă convingerilor sale și o susţinătoare a pacifismului. Gyimesi a primit premiul Asociației Presei Maghiare în onoarea lui Joseph Pulitzer, pentru publicațiile sale care abordau probleme din viața cotidiană. În afară de acestea, a fost membră a comitetului editorial al revistei literare NyIrK (Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények), precum  și al revistei Korunk, și a jucat un rol crucial în alegerea titlului de Szabadság (Libertate) pentru ziarul local de limbă maghiară.

În concluzie, activitatea sa de dinainte de 1989 a fost mult mai puțin ambiguă, s-a bucurat de mult sprijin și a fost privită într-o lumină mai favorabilă decât activitatea ulterioară. Acest lucru se leagă de faptul că cei care și-au unit forțele pentru a se opune regimului înainte de 1989 au început să se fragmenteze după schimbarea regimului. Chiar și comunitatea intelectualilor maghiari din Transilvania, care o admirase și o protejase în vremurile ei eroice de rezistență solitară din anii 1980, a abandonat-o în anii 1990, atunci când viața ei publică și privată a fost chinuită de o dilemă existențială. Gyimesi a sfârșit prin a se sinucide în 2011. La înmormântarea sa – în cimitirul Házsongárdi –, nu au participat oficialități publice, dar studenții săi i-au adus un ultim omagiu. Aceştia au dus mai departe una dintre cele mai importante moșteniri lăsate de Gyimesi: curajul civic (Parászka 2011). Gyimesi reprezintă eroina tragică, a cărei moștenire intelectuală așteaptă încă o evaluare corectă și empatică.

În ceea ce privește propria-i evaluare a unei convingeri de o viață, Gyimesi s-a autodefinit ca o disidentă conform crezului binecunoscutului scriitor maghiar György Konrád. S-a considerat că făcând parte din rândul luptătorilor mai mult sau mai puțin singuratici, al oponenților care nu pot fi etichetați ca „inocenți”, „victime”, deoarece s-au angajat voluntar să apere o anumită viziune despre lume, credință, religie și și-au asumat consecințele opiniilor și acțiunilor lor: supravegherea, apelurile interceptate, perchezițiile la domiciliu, interzicerea publicării, măsuri disciplinare, concedierea din instituții și, în anumite cazuri, violența fizică și chiar închisoarea. A susținut, la fel ca Roy Medvedev, că „un disident este o persoană care nu este de acord cu fundamentele ideologice, politice, economice și morale ale unei anumite societăți, și care nu numai că are păreri diferite, dar le exprimă și public, adică nu numai în familie sau printre prietenii apropiați.” Autoarea credea că cel mai important lucru pe care îl pot obține disidenții este să atragă permanent atenția asupra încălcărilor drepturilor omului într-o dictatură (Cs. Gyimesi 2009).

A considerat cultura și libertatea de exprimare un „plus indispensabil.” A fost de părere că arta și literatura sunt necesare în România nu pentru că pot înlocui nevoi de bază. Deşi cultura sau acea parte a culturii în care era implicată Gyimesi este întotdeauna un plus, din punctul de vedere al libertății și demnității umane, acest plus este indispensabil precum „pâinea,” credea ea cu tărie. Pentru Gyimesi, acest paradox – “plus indispensabil”— a transmis întotdeauna convingerea că este ceva la care nu se poate renunța. Nu ar trebui niciodată să ne mulțumim numai cu minimul existențial, nici chiar sub o dictatură, își amintește István Berszán despre cele mai ferme convingeri ale lui Gyimesi.

Autoarea și-a publicat textul de critică împotriva sistemului în volumul din 1993 Honvágy a hazában: Cikkek, tanulmányok, esszék (Dorul de țară în țara natală: articole, studii, eseuri) care, în mare parte, include texte scrise în anii 1980 și legate de activitatea sa de opoziție. În plus, Gyöngy és homok (Perlă și nisip), publicată de asemenea ca volum separat în 1992, conține, printre altele, corespondență, materiale trimise la Radio Europa Liberă. După părerea lui Gyimesi, totalitarismul a fost principalul rău din societate cu mult deasupra oricărui „conflict național”, astfel încât condiția rezolvării problemelor minorităților era sfârșitul regimului antidemocratic. Considera dictatura ca fiind un sistem social de relații echivalente cu captivitatea. A demonstrat gradul captivității sale printr-o analiză hermeneutică a propriului dosar de Securitate, pe care l-a publicat în 2009 cu titlul Szem a láncban: Bevezetés a szekusdossziék hermeneutikájába (O za în lanț: Introducere în hermeneutica dosarelor Securității). Cea mai importantă motivaţie pentru acest efort era facilitarea înțelegerii mecanismului dictatorial, pe care îl reflectă aceste dosare și consolidarea nevoii sociale de claritate conceptuală și de obiectivitate științifică despre problema îndelung dezbătută a acceptării trecutului.

În ceea ce privește poziția ei față de alte personalități și grupuri din opoziția maghiară din România, care a început să se manifeste mai pregnant de la începutul anilor 1980, Gyimesi a fost de acord cu activitatea editorilor revistei samizdat cunoscută sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte) și a păstrat legătura și prietenia cu ei chiar și în momentele critice. În general, opoziția maghiară din România s-a manifestat prin activități ale unor grupuri mici de intelectuali, care operau în mai multe locații din Transilvania și în București. Cât despre implicarea sa, Gyimesi a organizat protestul comun al absolvenților din promoția 1985 a UBB, Facultatea de Filologie, Catedra de Limba și literatura maghiară împotriva repartițiilor obligatorii în afara Transilvaniei. Însă, cea mai vizibilă activitate de disident se referă la Cercul Limes și la samizdatul intitulat Kiáltó Szó la care a contribuit.

Începând din anul 1976 și până la schimbarea regimului comunist, a fost ținta Departamentului I/B al Inspectoratului Județean Cluj, responsabil de monitorizarea așa-zișilor „naționaliști maghiari.” A fost filată și interceptată în 1978, 1983 și în 1985, când a primit „avertismente” oficiale. După radicalizarea ei începând cu mijlocul anilor 1980, Securitatea a luat măsuri discirminatorii împotriva ei. De la simpli informatori până la specialiști respectați (colegi, membri de marcă ai universității la acea vreme) și până la prim-secretarul comitetului de partid al județului Cluj și la adjunctul ministrului educației din România, numeroase persoane au colaborat cu poliția secretă pentru a contracara poziția critică a lui Gyimesi. Aceste avertismente oficiale și măsurile disciplinare devin severe și culminează cu suspendarea ei provizorie de la locul de muncă în 1988, deși conducerea universității nu a mers până acolo încât să o tragă public la răspundere pe Gyimesi pentru acțiunile sale. Începând cu 1986 i s-a interzis dreptul de a publica în țară. Două percheziții au fost efectuate la domiciliul ei, în 1985 și iarași în 1989. Nu a fost victima agresiunii fizice, dar a suferit de pe urma atacurilor verbale; a fost ținută prizonieră, sub supraveghere, într-o singură situație „au lăsat-o să sufere doar de sete”, dar a fost eliberată peste noapte. În mai 1988, când a fost internată în clinica de reabilitare din Cluj pentru fizioterapie în tratarea artrozei severe de care suferea, Securitate a elaborat un plan de acțiuni pentru compromiterea și discreditarea ei, dar acesta nu a putut fi implementat deoarece Gyimesi, care a simțit că se află sub observație, și-a întrerupt tratamentul. Încercările de a o discredita au culminat în vara anului 1989 când Securitate a trimis scrisori calomnioase despre ea la Radio Europa Liberă, la Televiziunea Maghiară și la Radio Kossuth.