Ștefan Petrache (n. 8 mai 1949, Vânători, raionul Nisporeni, RSS Moldovenească) este un important interpret și lider de formație / manager muzical moldovean. După studii de specialitate la școala muzicală „Eugen Coca” din Chișinău și o scurtă perioadă de studenție la Colegiul Electromecanic din același oraș, în 1967 Petrache a devenit unul dintre soliștii principali ai trupei Noroc, rămânând parte componentă a grupului în timpul întregii existențe a acestuia. După dispariția Noroc-ului, Petrache a urmat studii muzicale superioare la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1974. Ulterior, a devenit solist în cadrul Orchestrei Radioteleviziunii Moldovenești (1974-75). În anii următori, a făcut parte din diferite trupe locale, printre care: Orizont (1977) și Contemporanul lui Mihai Dolgan (1978-1981). În 1982, Petrache a fondat și a devenit manager al unui important grup muzical care a dominat o mare parte din peisajul muzical al Moldovei sovietice pe parcursul anilor 1980 – Plai (1982-1987). Stilul specific al acestei trupe combina teme și motive naționale și folclorice cu ritmuri moderne, demonstrând o anumită similitudine cu fenomenul Noroc-ului, dar axându-se într-o mai mare măsură pe specificul local și dezvoltând tradițiile muzicale locale. La sfârșitul anilor 1980, Petrache a revenit pentru o scurtă perioadă în componența Orchestrei Filarmonicii de Stat din Moldova (1988-1990). În timpul perioadei de apogeu al carierei sale muzicale, Petrache a înregistrat un șir de piese și hituri care au devenit destul de populare în sânul publicului din Moldova (de exemplu, În august, Chemarea casei părintești, Adevăruri, etc.). După 1991, Petrache a renunțat la cariera muzicală și s-a lansat în business, având afaceri de succes în domeniul imobiliar. După ce a fost diagnosticat cu o boală gravă în 2009, el s-a retras din spațiul public, dar a acordat numeroase interviuri privind experiența sa din perioada Noroc-ului. Interviul lui Petrache s-a axat, în special, pe integrarea sa în cadrul formației, pe subiectul unor divergențe creative cu Dolgan în perioada inițială a existenței Noroc-ului și, mai ales, pe tema receptării muzicii lor de către public. Deși Petrache susține că Noroc-ul nu avea o agendă politică evidentă, el recunoaște, totuși, că popularitatea trupei se datora unor elemente de „protest social”, chiar dacă acest lucru nu era legat în mod direct de experiențele personale ale membrilor trupei. Cu toate acestea, Petrache subliniază că muzica Noroc-ului avea o trăsătură esențială care rezona, fără îndoială, cu fanii săi: „De pe scenă venea ceva foarte nefăcut, necârpit, neclădit, nedirijat, nelustruit, din scenă venea un firesc extraordinar, de la noi toți. Radiam curățenie și ... neștire.” Petrache a aparținut culturii de tip stiliaga (echivalentul „hippy-lor sovietici”), dar a mărturisit că nu simpatiza cu aripa radicală a acestui curent, fiind amuzat de extremele la care recurgeau unii tineri sovietici pentru a-și „depăși” modelele occidentale. Pentru Petrache, fenomenul Noroc-ului a fost legat, în primul rând, de un sentiment de „libertate interioară” și de tentația creativității nelimitate. Într-un anumit sens, Petrache și colegii săi se comportau de parcă regimul nu ar fi existat, chiar dacă erau atenți la rigorile cenzurii impuse „de sus”.