Virgil Ierunca (numele real Virgil Untaru, 1920-2006) a fost un critic, scriitor și jurnalist cultural român. S-a născut la 16 august 1920 în comuna Lădești, județul Vâlcea, iar în 1943 a absolvit Facultatea de literatură și filosofie a Universității din București. După cel de-al Doilea Război Mondial, el a început să publice articole despre cultura franceză în ziare apropiate spectrului de stânga al vieții politice românești (Dumitrescu 1997, 304, Meseșan 2015, 82-83). Mai târziu, Ierunca a explicat că simpatiile sale inițiale de stânga au fost rezultatul antifascismului său și al faptului că, așa cum a menționa el, "comuniștii m-au copleșit cu atenția la care am renunțat când am înțeles jocul lor" (Meseșan 2015, 83). În consecință, Ierunca a plecat în Franța cu o bursă Arthur Koestler, acordată de Institutul Francez din București, cerând și primind azil politic în 1948 în aceeași țară (Meseșan 2015, 84). În 1952, el s-a căsătorit cu Monica Lovinescu, cu care a împărtășit pasiunea pentru literatură și hotărârea ei în sprijinirea disidenței împotriva regimului comunist român.

In exil, Virgil Ierunca s-a concentrat pe jurnalismul cultural, lucrând pentru Radio Paris (1951-1975) si din 1975 pentru REL, unde a colaborat la doua programe: Cronica pesimistului ca parte a emisiunii Actualitatea românească și Povestea vorbei, pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate. De asemenea, el a scris articole, eseuri și chiar poezii pentru reviste și ziare publicate de exilul românesc și a fost redactor-sef pentru mai multe publicații românești tipărite în străinătate (Meseșan 2015, 85; Crăciun 2009, 285). În emisiunile sale, Virgil Ierunca a folosit jurnalismul cultural pentru a-și exprima convingerile anticomuniste, criticând dur pe mulți scriitori ai scenei literare românești. În plus, el a fost printre primii care au documentat represiunea pe scară largă folosită de către regimului comunist împotriva unor persoane nevinovate.

El a împărtășit părerea lui Monica Lovinescu că literatura imparțială din punct de vedere politic era posibilă chiar și în România comunistă (Stan Snejana 2010, 120-121) și, prin urmare, a folosit emsiunile sale radio și materialele scrise pentru a recunoaște integritatea morală și valoarea literară a unora dintre scriitorii români marginalizați datorită reticenței lor de a urma canonul oficial. Pe de alta parte, el a condamnat deschis compromisul făcut cu regimul de catre o alta parte a scriitorilor români și a văzut critica sa ca fiind o datorie morală față de prezent și mai ales față de viitor. Prin intermediul proiectului său jurnalistic intitulat Antologia rușinii, Ierunca a devenit vocea care a denunțat "prostia, servilitatea și insolența" acelor intelectuali "care nu și-au pierdut doar conștiința, dar și rațiunea lor" (Merișanu și Taloș 2009 , 7-8). Antologia rușinii a identificat pe aceia care au lăudat fără rușine regimul comunist, politicile și pe conducătorii săi și trebuia să funcționeze ca un vaccin împotriva uitării acelor acte de colaborare, care susțineau și asigurau supraviețuirea regimului (Mănescu 2012, 13-14, 25, 27-29). Virgil Ierunca a demarat rubrica Antologia rușinii în noiembrie 1957 și a reluat proiectul după așa-numitele teze din iulie 1971, când presa românească a fost inundată de aceste "texte ale rușinii" (Meseșan 2015, 85-86, Mănescu 2012, 67-70).

Ierunca a rămas în cea mai mare parte cunoscut pentru denunțarea represiunii comuniste. În 1981, Virgil Ierunca a publicat Fenomenul Pitești, prima relatare detaliată despre tortura psihologică și fizică extremă la care deținuții din penitenciarul Pitești au fost supuși în mod continuu de către alți deținuți între anii 1949-1952. Pe lângă expunerea ororilor acestui experiment unic "de reeducare," care a devenit asociat cu Pitești, deși a fost pus în aplicare și în alte câteva închisori, Ierunca a ridicat din nou problema colaborării cu regimul. În acest caz, el a condamnat lipsa moralității și a conștiinței din partea celor care au proiectat acest experiment și a celor care au participat voluntar la torturi și umilințe (Mănescu 2015, 23, 71-72). Datorită opoziției sale față de regimul comunist român, Securitatea a încercat să-l reducă la tăcere pe Virgil Ierunca, dar asasinul s-a predat poliției din Berlin (Lovinescu 2001, 247). Activitatea anticomunistă a lui Ierunca a câștigat o recunoaștere oficială în 2006, când autoritățile române l-au lăudat pe Virgil Ierunca și pe soția sa, Monica Lovinescu, pentru activitatea lor la RFE și pentru susținerea și popularizarea actelor de opoziție culturală împotriva regimului comunist (Mănescu 2012, 16).