Emil Loteanu (n. 6 noiembrie 1936, Clocușna, Ocnița – m. 18 aprilie 2003, Moscova) a fost un regizor, scenarist și compozitor moldovean. Loteanu, care și-a pierdut tatăl și mama în timpul celui de-al doilea război mondial, a studiat la școala de teatru și film de pe lângă Teatrul de Artă din Moscova (MKhAT), cu celebrul actor rus Vasilii Toporkov (1889-1970), între 1953 și 1956, jucând în același timp pe scena Teatrului Pușkin din Moscova. Mai târziu Loteanu s-a înscris la atelierul de regie al lui Grigorii Roșal de la Școala Cinematografică Sovietică de Stat (VGIK), pe care a absolvit-o în 1962. După absolvire a început să lucreze ca regizor la studioul Moldova-Film. Loteanu a intrat în Partidul Comunist al URSS în 1968. În 1969 a devenit Artist Emerit al RSS Moldovenești, iar în 1980 i s-a conferit titlul de Artist al Poporului al Federației Ruse. A fost președinte al Uniunii Cineaștilor din Moldova în perioada 1987-1992. Loteanu însuși s-a autodefinit odată drept „un moscovit moldovean sau un moldovean moscovit”; relațiile sale cu țara sa natală au fost adesea tensionate. Loteanu și-a început cariera cu un șir de documentare poetice, un gen în care a lucrat simultan cu producerea unor filme artistice până târziu în anii 1980 (Freska na belom (O frescă pe alb), 1967; Moi belyi gorod / Orașul meu alb, 1973, și altele). În 1963 a produs primul său film artistic de lung metraj, care a devenit, de asemenea, și filmul său de licență - Zhdite nas na rassvete / Așteptati-ne în zori. Acțiunea filmului are loc în 1919, în Basarabia, unde trupele pro-bolșevice au învins forțele românești. Krasnye poliany / Poienile roșii (1966), o poveste simplă bazată pe un triunghi amoros, având ca fundal ciobanii din Moldova contemporană, i-a impresionat pe critici prin viziunea sa romantică asupra lumii și prin utilizarea expresivă a culorilor. Loteanu a devenit cel mai imoprtant regizor al cinematografiei sovietice moldovenești ca urmare a creării a trei filme care combină peisaje vii din secolul al XIX-lea, procedee cinematografice sofisticate și povești de dragoste care debordează de pasiune fără limite și gesturi grandilocvente. Lăutarii / Lautary (1972) desenează o panoramă de anvergură despre viața țiganilor, conținând toate punctele forte ale regizorului - compoziții peisagistice panoramice, muzică senzuală și un ritm narativ lent care izbucnește în acțiuni de violență bruscă, - dar și slăbiciunile sale caracteristice, cea mai frustrantă fiind structura amorfă a subiectului narativ, care se dezintegrează din cauza gustului exagerat al lui Loteanu pentru imagini impresionante și o coloană sonoră frumoasă. O dată cu Tabor uhodit v nebo / Șatra urcă la cer (1975), film bazat pe povestirile timpurii ale lui Maxim Gorki, Loteanu a realizat unul dintre cele mai mari succese comerciale ale cinematografiei sovietice și i-a transformat în staruri pe actorii principali din film, Svetlana Toma și Grigore Grigoriu, care joacă rolurile unei fete frumoase și a unui hoț de cai ce se îndrăgostesc. Fundalul țigănesc și cultura sa melodioasă, preferate deja de mult timp de publicul rusesc, simbolizează atât emoțiile neîngrădite, suprimate în epoca modernă, cât și o acceptare fatalistă a deznodământului tragic. Acest lucru este valabil și pentru filmul Moi laskovyi i nejnyi zver / Gingașa și tandra mea fiară (1978), o adaptare pitorească după Anton Cehov, care a fost supusă unor critici dure pentru interpretarea extrem de liberală și aproximativă a sursei originale. Anii 1980 s-au dovedit a fi un deceniu de declin lent pentru Loteanu. Mega-producția sa internațională Anna Pavlova (cunoscută și ca Divina Anna sau Pavlova: O femeie pentru toate vremurile, 1983) s-a transformat într-un eșec comercial, în pofida subiectului senzațional și a aerului său nostalgic, la modă în epocă. Este notabilă și apariția în roluri episodice a doi regizori faimoși, Martin Scorsese și Michael Powell. Regizorul își pierduse, în mod evident, simțul pentru preferințele spectatorilor și părea cumva pierdut în contextul cinematografic post-sovietic. Ultimul său film, Skorlupa (Carapacea, 1993), este un recviem cu o lungime de trei ore care deplânge pierderea frumuseții și dispariția vieții boeme și libere într-un context urban contemporan. În momentul morții sale, Loteanu pregătea o coproducție cinematografică internațională despre legendara cântăreață Maria Cebotari.