István Darkó (Cluj, 4 mai 1954 – Oradea, 7 septembrie 1982), scriitor maghiar, actor din Transilvania. Tatăl său a fost istoricul de artă și pictorul László Darkó, mama sa fiind membră a Operei de Stat Maghiare din Cluj, cântăreața de operă Edit Timkó.

El a urmat atât școala elementară, cât și gimnaziul la Cluj. Darkó intrat în atenția Securității ca student al Liceului Teoretic István Báthori de astăzi, fosta școală secundară nr. 11. Ofițerul responsabil pentru monitorizarea instituției l-a identificat-o pe Darkó ca membru apropiat al unui grup de elevi “anti-regim” – care obișnuiau să organizeze petreceri la domiciliu, fără supravegherea părinților – identificat ca “Tamango Club.” În august 1971, “membrii clubului” și Darkó, cinci elevi de clasa a zecea, au fost în vacanță pe coasta românească, unde s-au prefăcut că sunt turiști maghiari. După ce s-au întors acasă și odată cu începutul noului an școlar, notele informative ale colegilor elevi au condus la interogările de mai târziu din 1972. În timpul acestei chestionări, ofițerul de Securitate era, în primul rând, interesat de relațiile stabilite de ei cu străinii, dar între timp a devenit evident că tinerii au avut o atitudine negativă față de vizita secretarului general al partidului în China, au făcut comentarii negative cu privire la situația tineretului din România și au respins prevederile reformei educaționale (cele referitoare la tunsoare) din iulie 1971. Poliția secretă știa deja în iulie 1971 destul de multe despre Darkó, membru al Uniunii Tineretului Comunist, care și-a pierdut tatăl în 1970, că unul dintre unchii săi – fratele tatălui, care, în calitate de ofițer al armatei maghiare, a părăsit țara în 1944 – locuia în Danemarca și că el aștepta pașaportul pentru a putea călători să-și viziteze rudele. Ca rezultat al rapoartelor informatorilor, cererea sa de pașaport, avizată anterior favorabil, a fost respinsă, iar în dosarul său informativ a apărut suspiciunea de “evaziune.” Darkó și activitatea membrilor “dizolvatului Tamango,” cu rețeaua informativă de minori și contactele personale pentru influențarea pozitivă, a fost urmărită – până la admiterea reușită la universitate – de către locotenentul major Emil Fodor, care lucra la acest caz.

Suspiciunea poliției secrete de evaziune l-a însoțit până mai târziu pe Darkó. La 11 noiembrie 1973, Securitatea din Cluj a trimis materialul relevant unității militare nr. 01340 din Oradea, unde Darkó își executa serviciul militar obligatoriu de durată redusă. Materialul făcea referire specială la evenimentele de liceu și la intervenția educativă a poliției secrete, care a determinat schimbarea comportamentului lui Darkó, intervenție după care nu s-au raportat alte manifestări “naționalist-maghiare” în ceea ce-l privește. Deși în timpul serviciului său militar a fost monitorizat de către un informator și doi colaboratori, acest lucru nu a adus nici un rezultat care să merite a fi menționat. La 25 iunie 1974, biroul de contraspionaj al unității militare din Oradea a transmis dosarul lui Darkó, care aștepta să înceapă studiile sale de actorie, la poliția secretă din Târgu Mureș, unde cazul a fost preluat de locotenent-colonelul Ernő Makkai. Supravegherea informativă a continuat mutatis mutandis, de asemenea, între anii 1974-1978, chiar dacă studentul la actorie de la Institutul de Teatru “Szentgyörgyi István,” ținând cont de evenimentele anterioare, a evitat, în mod conștient, orice confruntare. El nu a vorbit cu prietenii săi despre Securitate și nu s-a implicat într-un conflict și nici nu a făcut declarații împotriva regimului. Cu siguranță, el s-a abținut, fiind extrem de precaut.

Dosarul său întocmit de către poliția secretă nu spune prea multe despre munca sa de scriitor. Darkó în 1970 a început să redacteze revista intitulată Bendzin, personajele, poveștile și miturile acesteia servind ca material pentru jocul de sunete Macskarádió (Radioul Pisicii). Acesta din urmă, “samizdatul” realizat cu ajutorul unui magnetofon – care reprezintă o descriere veridică a lumii grotești a regimului Ceaușescu și care a devenit o piesă cult pentru foștii studenți – este considerat singura piesă radiofonică maghiară de apreciat din România din perioada comunistă. Primele scrieri ale lui Darkó au fost publicate în anul 1975. El a publicat și sub pseudonimul Henrik Szénégető în 1976 împreună cu poetul Géza Szőcs. Scrierile sale au fost publicate în revista literară și culturală Echinox din Cluj, precum și în săptămânalul literar, artistic și de critică al maghiarilor din România Utunk (Calea noastră), tot din Cluj.

Darkó și-a terminat studiile la Târgu Mureș în 1978. În dosarul său de urmărire, la 28 martie 1978, un cadru necunoscut al Securității din Târgu Mureș, studiind dosarul, a propus ca el să fie transferat din sistemul operativ în fondul de corespondență, motivând că Darkó era membru al Partidului Comunist Român, iar în rapoarte era menționat faptul că acesta s-a abținut de la manifestări ostile.

După obținerea diplomei a fost numit la Trupa Ede Szigligeti de la Teatrul de Stat din Oradea. Ca membru al acesteia între 1978-1982, el a jucat în piesele lui Áron Tamási, George Bernard Shaw, Federico Garcia Lorca sau Sławomir Mrożek. Darkó și-a întemeiat o familie încă la Târgu Mureș, dar a divorțat în perioada 1981-1982 de la soția sa Éva Tóth, în perioada cât a locuit la Oradea. Nu au avut copii.

Datorită încurajărilor primite de la prietenii săi, actorul înnăscut Darkó a început să scrie și să publice, și-a strâns povestirile și ele au fost publicate într-un volum independent din seria Forrás (Sursa) a Editurii Kriterion. Scrierile sale conținând elemente absurde și fantastice au arătat simultan o lume și un oraș, ale căror locuitori, în ciuda aspectului pașnic, se aflau într-o primejdie teribilă. Locuitorii săi trebuiau să fugă tot timpul, doar imaginația lor i-a salvat pentru a-i păcăli pe persecutori. Povestirile lui sunt legate de temerile existențiale de înainte de 1989. La apariția sa, volumul a provocat controverse semnificative și, ulterior, apărând periodic, a dus la apariția unei subculturi literare semnificative. În anul 2007, volumul din 1981 a fost publicat din nou de Péter Egyed. Dar Egyed, pe lângă materialul fostului volum Forrás, a publicat ca un scenariu și materialul interactiv înregistrat al Macskarádió (Radioul Pisicii), și, în plus, a atașat materialul audio al Macskarádió pe un disc atașat volumului (ca un fel de “țineți-vă de noi pe trenul spre Iad”).

István Darkó a decedat la 7 septembrie 1982 la vârsta de 28 de ani în circumstanțe suspecte. La înmormântarea sa, Géza Szőcs a ținut discursul funerar. Ultimul comentariu al dosarului informativ al lui Darkó provine de la poliția secretă din Oradea. Nota manuscrisă din 3 august 1984 menționa că, potrivit certificatului nr. 1651 emis de Consiliul Popular Municipal din Oradea la 9 septembrie 1982, dosarul decedatului Darkó conținea material fără interes pentru Securitate și propunea ca el să fie plasat permanent în fondul de corespondență.