Gheorghe Leahu s-a născut la 10 mai 1932 la Chişinău într-o familie din rândul elitei economice şi politice din Basarabia. Ca urmare a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, care solicita cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, sub ameninţarea unei invazii militare, armata şi administraţia românească au părăsit provincia. Înainte ca trupele sovietice să intre în Chişinău la sfârşitul lunii iunie 1940, Gheorghe Leahu împreună cu părinţii s-a retras la Bucureşti. Conform relatărilor lui Leahu, bunicii rămaşi la Chişinău au fost arestaţi şi executaţi de trupele sovietice în cadrul unor ample măsuri represive, care au vizat elita provinciei. În 1944, tatăl său a fost rănit pe front şi transportat la un spital din Făgăraş. Gheorghe Leahu, împreună cu mama şi sora sa, s-au mutat de la Bucureşti la Făgăraş pentru a putea avea grijă de tatăl rănit. Ulterior, familia Leahu a rămas pentru mai mulţi ani în Făgăraş. După ce a absolvit liceul la Făgăraş, Leahu a urmat între anii 1951–1957 cursurile de arhitectură ale Institutului de Arhitectură Ion Mincu, unde a avut ocazia să se formeze sub îndrumarea unor profesori de formaţie occidentală, care au activat ca arhitecţi în România interbelică, precum Duiliu Marcu, Octav Doicescu sau George Simotta. Aceştia i-au cultivat un respect faţă de patrimoniul arhitectural, care îi va marca întreaga activitate.
După finalizarea studiilor, a lucrat în perioada 1957–1991 ca arhitect în cadrul Institutului Proiect Bucureşti, instituţia însărcinată să realizeze planurile urbanistice şi de arhitectură pentru capitala României, şi a fost responsabil pentru proiectarea unor clădiri emblematice construite în capitala României în anii 1970 şi 1980, precum magazinul Unirea. În 1984, a fost însărcinat ca angajat al Institutului Proiect Bucureşti să coordoneze proiectarea noii clădiri a Tribunalului Bucureşti, care urma a fi aşezată, la indicaţiile lui Ceauşescu, pe amplasamentul Mănăstirii Văcăreşti, important monument istoric din secolul al XVIII-lea. Leahu împreună cu echipa de arhitecţi pe care o coordona a furnizat autorităţilor douăsprezece soluţii arhitecturale diferite prin care se putea construi clădirea tribunalului, păstrând în acelaşi timp intactă cea mai mare parte a complexului Mănăstirii Văcăreşti. După doi ani de discuţii legate de proiect, autorităţile au decis în 1986 să demoleze complet monumentul pentru a face loc noii construcţii, refuzând toate variantele propuse de echipa coordonată de Leahu de salvare a edificiului. Faptul că Leahu a primit ca sarcină coordonarea proiectării noului tribunal al capitalei României sugerează că acesta era unul dintre arhitecţii acceptaţi de regim. Iniţiativele acestuia de promovare a patrimoniului arhitectural al Bucureştiului erau tolerate în anumite limite, dar nu aprobate de autorităţi.
În contextul limitărilor şi a stresului din mediul profesional, cauzate de intervenţia politicului, Leahu şi-a găsit un refugiu în pictura de acuarelă. Acesta a început să picteze acuarele încă din perioada liceului. În anii 1980, în contextul frustrării create de degradarea condiţiilor în care activau arhitecţii, care asistau neputincioşi la demolarea a numeroase monumente istorice, Leahu a pictat acuarele ca formă de evadare din atmosfera apăsătoare a vieţii de zi cu zi, un adevărat act tăcut de opoziţie culturală. Acesta a pictat cu precădere străzi şi clădiri vechi din Bucureşti şi alte oraşe din ţară. Acuarelele sale reprezintă o valoroasă sursă de documentare pentru zone întregi din capitala României, distruse în anii 1980 de restructurarea urbană promovată de regimul Ceauşescu, proces legitimat de discursul privind “sistematizarea urbană” a capitalei, care prezenta demolările ca un pas necesar în modernizarea oraşului. Acuarelele constituie o memorie alternativă la discursul oficial din epocă, care încerca să limiteze politicile de protejare şi promovare a patrimoniului arhitectural, mai ales a bisericilor vechi ale oraşului. O serie de acuarele, care reprezintă peisaje urbane din centrul vechi al Bucureştiului, au fost adunate de Leahu într-un album intitulat Bucureşti – arhitectură şi culoare şi trimise spre publicare în 1986 Editurii Sport Turism. Albumul a trecut iniţial de cenzură şi a fost publicat în 1988, însă prezenţa în paginile sale a reproducerilor unor acuarele care reprezentau biserici vechi a făcut ca acesta să fie retras înainte de comercializare şi topit.
Leahu a redactat în secret în perioada 1985–1989 un jurnal, pe care îl ţinea ascuns în garajul personal. Anii acoperiţi de jurnal sunt caracterizaţi de o prăbuşire a calităţii vieţii în România, cauzată de raţionalizarea draconică a produselor de bază, de o înăsprire a caracterului opresiv al regimului, precum şi de o intensificare a cenzurii şi a propagandei. În paginile jurnalului, Leahu a realizat o critică acidă a regimului Ceauşescu şi a politicilor sale, care au făcut ca viaţa de zi cu zi să devină o fugă disperată după alimente sau alte bunuri de larg consum, iar activitatea profesională, un şir nesfârşit de umilinţe.
După 1989, Leahu şi-a expus acuarelele în numeroase expoziţii din ţară şi străinătate (New York – 1992, Viena – 1994, Chicago – 1995, Paris – 2001, Veneţia – 2002). Acesta a publicat, de asemenea, o serie de albume care conţin selecţii ale unor reproduceri după acuarelele sale, între care amintim: Bucureştiul dispărut (1995), Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti (1997), Bucureşti – portretul unui oraş (2001). În 2005, şi-a publicat şi jurnalul secret redactat în anii 1980 sub titlul: Arhitect în “Epoca de Aur”. Poşta Română a emis o serie de timbre care reproduc acuarele ale lui Leahu, fapt care ilustrează maniera în care opera acestuia a marcat cultura vizuală în România postcomunistă. Ca semn al aprecierii de care s-a bucurat pentru întreaga sa activitate, Leahu a fost inclus în diferite structuri profesionale de prestigiu, precum Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. În 2004, preşedenţia României i-a conferit Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor pentru contribuţia sa la promovarea culturii române.