Sanda Stolojan a fost una dintre personalitățile marcante ale exilului românesc din Paris, o persoană foarte activă în organizarea protestelor contra regimului Nicolae Ceaușescu, aflată într-o poziție de excepție prin faptul că a fost translatorul oficial al mai multor președinți francezi în relațiile lor oficiale cu România comunistă și postcomunistă. S-a născut la 19 februarie 1919, în București, într-o familie de intelectuali. A fost nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu și fiică de diplomați, ceea ce i-a influențat fundamental parcursul profesional. A beneficiat de o educație aleasă atât în România interbelică, cât mai ales în străinătate, pentru că părinții au luat-o cu ei în țările în care au fost trimiși cu serviciul: Italia, Germania, Olanda, Brazilia, Portugalia, Polonia, Danemarca, Franța. A absolvit liceul în 1937 la Paris, după care a revenit în România, unde a urmat Facultatea de Litere și Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În 1943 s-a căsătorit cu inginerul Vlad Stolojan Filipescu, cu care în 1949 a încercat să fugă în Occident. Au fost prinși și condamnați la închisoare pentru acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei. Au fost deținuți politici între 1949-1950. Ulterior, între 1958-1961, el a fost arestat din nou pentru ”huliganism.” De asemenea, au fost expulzaţi de către autorităţile comuniste din propria casă şi deposedați de avere.

În România, Sanda Stolojan a fost traducătoare la o editură și funcționară la o cooperativă în domeniul dactilografiei. A emigrat în Franța, împreună cu soțul său, în 1961, unde a lucrat ca interpret oficial de limba română pentru președinții francezi. De asemenea, s-a implicat activ în activitățile exilului românesc. A fost colaborator al Radio Europa Liberă, a coordonat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (1984-1990), cu sediul la Paris, a fost cofondatoare a unei reviste literare în paginile căreia publicau, îndeosebi, scriitori din Europa de Est, Les Cahiers de l'Est. De asemenea, a publicat poezie și proză în reviste românești din Occident printre care Limite, Ființa Românească, Revista Scriitorilor Români, Ethos, Dialog, Lupta, Cuvântul Românesc, Curentul, Contrapunct, România, La Nation Roumaine, precum și în revistele Revue de Belles-lettres (Geneva), Creation și Polyphonies (Paris). Câteva volume de versuri i-au apărut la mai multe edituri din străinătate. În aceeași ordine de idei, a scris o serie de cronici literare și eseuri în publicații străine precum Journal de Genève, Esprit, Le Monde, L'Alternative, Lettre Internationale, ARA Journal. În 1980 a publicat în limba engleză o monografie a bunicului său, scriitorul Duiliu Zamfirescu, ce a apărut în colecția Twaine World Authors din Boston, a tradus în franceză lucrarea Lacrimi și sfinți a lui Emil Cioran în 1986, și poezii de Lucian Blaga cuprinse în antologia L'etoile la plus triste, în 1992. În 1989 a fost distinsă de American Romanian Academy cu Diploma de Onoare pentru activitatea sa dedicată apărării drepturilor omului. După prăbușirea regimului comunist în România a revenit în țara natală, fără a se stabili aici definitiv. S-a implicat într-o serie de acțiuni menite să ajute la reconstrucția democrației în ţara de origine. Începând cu anul 1994 i s-au publicat în România cărțile, cele mai multe fiind jurnalele sale ținute în perioada 1961-2001, dar și un volum despre vizita sa alături de președintele Charles de Gaulle în România anului 1968, precum și corespondența pe care a avut-o cu Constantin Noica în timpul regimului comunist. Din 2003 și până la deces a făcut parte din Consiliul de Garanție Morală al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc, organism care reunea personalităţi ale exilului românesc. A decedat la 2 august 2005 la Paris.