Mircea Eliade (născut la 28 februarie 1907 în Bucureşti – decedat la 22 aprilie 1986 în Chicago) a fost un istoric al religiilor, filosof şi scriitor, care a decis să rămână în Occident după 1945, unde a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai exilului românesc. S-a născut într-o familie din rândurile micii burghezii româneşti. De la o vârstă precoce, Eliade a dovedit un talent literar remarcabil, precum şi un interes pentru ştiinţe. Debutul său a avut loc în 1921, la vârsta de paisprezece ani, cu un articol publicat într-o revistă de popularizare a ştiinţei. Din 1926 până în 1934, a publicat numeroase articole pe teme culturale în cotidianul Cuvântul. Între acestea se remarcă ciclul “Itinerariu spiritual”, publicat în mai multe numere din acest ziar în 1927. Istoricul Zigu Ornea a considerat acest text ca fiind “un program” al tinerei generaţii de intelectuali, prin care Eliade îi îndemna la “unitate şi scopuri comune” (Ornea 1995, 147). Intelectuali precum Petru Comarnescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor şi Mihail Polihroniade aparţineau acestei generaţii. Acest grup de tineri intelectuali s-a reunit în perioada 1932–1934 sub egida cercului Criterion, care organiza conferinţe pe teme variate. Adeziunea unor membri ai grupului Criterion la Legiunea Arhanghelului Mihail a dus în final la dizolvarea cercului (Ornea 1995, 150–151).
Din 1925 până în 1928, Eliade a studiat filosofia la Universitatea din Bucureşti, unde a avut ocazia să  audieze cursurile lui Nae Ionescu, profesor de logică şi metafizică, care a avut o influenţă puternică nu doar asupra lui Eliade, ci şi asupra întregului grup de intelectuali din care făcea parte. Nae Ionescu a vut un rol important în definirea atât a interesului lui Eliade privind fenomenul religios, cât şi a simpatiei sale pentru Legiune. Între anii 1928 şi 1938, Eliade a fost asistentul lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti. Influenţat de acesta, dar şi de lecturile din James George Frazer, Eliade a decis să îşi dedice cariera istoriei religiilor. În 1927, acesta face o călătorie în Italia, unde l-a întâlnit pe indianistul italian Giuseppe Tucci. Întâlnirea cu acesta a avut un rol important în decizia lui Eliade de a pleca în India pentru a studia sanscrita şi filosofia indiană. Eliade a petrecut perioada dintre anii 1928 şi 1931 în India, ca bursier al maharajahului din Kassimbazar, pentru a studia filosofia indiană cu profesorul Surendranath Dasgupta la Universitatea din Calcutta. Pe baza cercetărilor făcute atunci, Eliade a publicat în 1936 volumul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, o lucrare care l-a pus în circuitul academic internaţional din domeniul indianismului. Experienţele sale de ordin personal din India au inspirat scrierea romanului Maitreyi, publicat în anul 1933.  Maitreyi a devenit unul dintre cele mai populare romane din România anilor 1930. Au urmat  Domnișoara Christina în 1936 şi Nuntă în cer în 1938.
În a doua parte a anilor 1930, ideile şi atitudinile politice ale lui Mircea Eliade au devenit din ce în ce mai radicale. Asemeni altor intelectuali din România interbelică, Eliade a aderat la Mişcarea Legionară. În opinia lui Florin Ţurcanu, unul dintre biografii lui Mircea Eliade, radicalizarea sa politică a avut loc treptat în perioada 1935–1937, iar influenţa intelectuală a lui Nae Ionescu a jucat un rol important în acest sens (Ţurcanu 2006, 312–318). Între 1937 şi 1938, Eliade a scris numeroase articole în presa legionară, iar unele dintre acestea se caracterizau printr-un ton antisemit virulent. De asemenea, acesta a participat la campania electorală a Gărzii de Fier din 1937 (Ţurcanu 2006, 347, 357–358).
Ca urmare a ascensiunii rapide a Gărzii de Fier şi a acţiunilor sale violente, regele Carol al II-lea a luat măsuri represive dure împotriva elitei legionarilor în 1938. În acest context, în iulie 1938, Eliade a fost închis pentru activitate politică legionară în lagărul de la Miercurea–Ciuc, unde a stat până în octombrie 1938. El a fost eliberat ca urmare a intervenţiilor unor membri ai familiei. Tot prin intervenţia acestora, Eliade a obţinut numirea ca ataşat cultural al ambasadei române din Londra. După intrarea României în război de partea puterilor Axei şi a întreruperii relaţiilor diplomatice dintre Marea Britanie și România, Eliade a fost mutat la Lisabona, unde a fost ataşat cultural al ambasadei până la eliberarea sa din funcţie în 1944. Încă din 1943, Eliade a decis să nu se mai întoarcă în România deoarece a intuit viitoarea intrare a României sub control sovietic. În 1945, acesta s-a mutat la Paris, unde se găsea nucleul emigraţiei culturale româneşti. Capitala Franţei era privită de mulţi intelectuali români ca o rampă de lansare pentru o carieră internaţională. Cu ajutorul recomandărilor lui Georges Dumézil, Eliade a reuşit să intre la École Pratique des Hautes Études, unde a predat istoria religiei pentru o perioadă limitată de timp. În timpul șederii sale la Paris, societatea franceză trecea printr-un proces de epurare a intelectualilor care au colaborat cu extrema dreaptă. Eliade a păstrat ascuns trecutul legionar de teama că acesta i-ar putea periclita accesul la o carieră academică în Occident (Laignel–Lavastine 2004, 470–471). Căderea Cortinei de Fier i-a facilitat ascunderea acestui trecut, pentru că, după 1948, presa legionară, unde Eliade publicase numeroase texte nu mai era accesibilă celor din Vest. Când totuşi unele detalii au ieşit la lumină, Eliade “a ales, în mod deliberat, să-şi reinventeze trecutul mai degrabă decât să îl înfrunte” (Ţurcanu 2006, 603). Conform poziţiei lui Norman Manea, Eliade a pierdut o importantă şansă de a-şi înfrunta trecutul şi de a rectifica unele greşeli atunci când a redactat textele cu caracter autobiografic (Manea 1992, 94). Încercând să explice această atitudine, Laignel–Lavastine îl compară pe Eliade cu Heidegger şi susţine că Eliade “nu pare să fi înţeles ‘gravitatea erorii sale’” (Laignel–Lavastine 2004, 476).
În perioada petrecută în Franţa (1945–1956), Eliade a publicat trei cărţi care i-au adus recunoaştere internaţională în domeniul istoriei religiilor: Techniques du yoga (1948), Traité d'histoire des religions (1949) and Le mythe de l'éternel retour (1949). Ca urmare, în 1956, Eliade a ţinut prestigioasele prelegeri Haskell în calitate de profesor invitat la Divinity School din cadrul Universităţii din Chicago. Mai târziu, a devenit profesor titular al acestei instituţii, iar în perioada 1957–1968, Eliade a fost şef al Departamentului de istoria religiilor din cadrul Divinity School, unde a lansat revista academică History of Religions. Acesta a adus o contribuţie fundamentală la consolidarea istoriei religiilor ca disciplină academică distinctă. Ca urmare a dezvoltării carierei sale în SUA, mai multe din lucrările sale redactate anterior au fost traduse în engleză: The Sacred and the Profane: The Nature of Religion (1959; iniţial publicată în germană cu titlul: Das Heilige und das Profane, 1957) şi A History of Religious Ideas (trei volume: 1978, 1982, 1985, iniţial publicată în franceză).
La început, regimul comunist din România a interzis opera lui Eliade din cauza activităţilor sale politice legionare din anii 1930. În februarie 1960, un tribunal militar din România a condamnat un grup de douăzeci şi trei de intelectuali în aşa-zisul proces politic Noica–Pillat. Una dintre acuzele aduse a fost faptul că două exemplare ale cărţii lui Eliade Noaptea de sânziene au fost aduse în ţară de Marietta Sadova la întoarcerea din Paris şi au circulat într-un mod clandestin între cunoscuţii săi (Tănase 2009a, 370–379).
Ulterior, de-a lungul anilor 1960, atitudinea regimului comunist în privinţa lui Eliade s-a schimbat odată cu așa-numita distanţare de Moscova şi instituirea naţional–comunismului. Având în vedere că era unul dintre intelectualii români cei mai cunoscuţi din exil, Eliade era perceput într-o manieră ambivalentă de regimul Ceauşescu, care a devenit interesat în a recupera acea parte din opera lui Eliade ce se referea la religia tracilor şi dacilor, deoarece aceasta putea contribui la legitimarea regimului (Laignel–Lavastine 2004, 548). Cea mai mare parte a operei sale a rămas însă inaccesibilă publicului din România în anii comunismului. Eliade a fost reţinut în a lua poziţii critice privind regimul comunist, cu excepţia unor momente rare, precum acela în care s-a alăturat iniţiativei formării unui grup de susţinere a generalului anti-comunist exilat în SUA Nicolae Rădescu în decembrie 1947. Alexandra Laignel–Lavastine susţine că reţinerea lui Eliade şi Cioran în ceea ce priveşte atitudinea faţă de regimul comunist poate fi explicată prin teama că autorităţile comuniste ar fi putut replica prin dezvăluiri ale atitudinilor lor pro-legionare (Laignel–Lavastine 2004, 547).