Viktor Koval (născut în martie 1941, Komsomolsk-pe-Amur, regiunea Habarovsk, RSFSR) era un inginer de profesie care s-a mutat în RSS Moldovenească (orașul Bălți) în 1974, după ce lucrase anterior în diferite orașe din Extremul Orient rus și din regiunea sudică a Rusiei Europene (Novorossiisk). Koval era de origine rusă și a venit în RSSM alături de mulți alți ingineri și tehnicieni care proveneau din Rusia. Aceștia erau angajați în întreprinderile industriale ale Moldovei Sovietice, aflate în expansiune pe parcursul anilor 1960 și 1970. În momentul arestării sale din martie 1982, Koval lucrase timp de cinci ani ca inginer-șef la o fabrică de echipament electric, în cadrul secției care se ocupa de lucrările de construcție. Potrivit materialelor anchetei oficiale, Koval a început să-și exprime deschis opiniile „anti-sovietice” la sfârșitul anului 1977, în special la locul de muncă. El era extrem de critic mai ales față de structura politică sovietică, în general, și față de sistemul electoral, în special, afirmând că cetățenii sovietici nu se bucurau de libertăți civile și drepturi politice reale, iar deputații din organele sovietice erau selectați din timp de partid, în loc să fie aleși de către oameni. KGB-ul a identificat, în mod corect, posturile de radio occidentale pe care Koval le asculta sistematic (Vocea Americii, Radio Europa Liberă, BBC etc.) drept principalele surse ale atitudinilor sale critice și ale nemulțumirii sale față de regim. Această concluzie se plia perfect pe îngrijorarea și temerile regimului legate de propaganda străină, dar demonstra și impactul real al „posturilor de radio inamice”, în pofida eforturilor sovietice de a le bruia. Cel mai grav incident legat de respingerea de către Koval a „democrației sovietice” a avut loc pe 4 martie 1979, când acesta a refuzat cu fermitate să participe la alegerile simbolice pentru Sovietul Suprem din URSS. Mai mult, el și-a susținut poziția chiar în fața membrilor comisiei electorale. Dosarul privind cazul său sugerează o radicalizare crescândă a viziunilor lui Koval pe parcursul următorilor doi ani. Astfel, la începutul anilor 1980, el critica deschis invazia sovietică din Afganistan, susținând că aceasta reprezintă de fapt un exemplu de amestec brutal în afacerile interne ale unui stat suveran, mai degrabă decât o manifestare a „ajutorului internaționalist”, așa cum insista propaganda oficială. Mult mai gravă, din perspectiva autorităților, era exprimarea directă a sprijinului lui Koval pentru „Solidaritatea” poloneză. În august 1980, el lăuda revolta muncitorilor din Gdansk ca un model al democrației autentice și al „puterii poporului”, creionând o comparație (deloc favorabilă URSS) dintre Polonia și pretențiile democratice false ale regimului sovietic. El constata și existența pur formală a sindicatelor sovietice. La sfârșitul anului 1981, Koval a condamnat represiunile brutale aplicate de poliție împotriva mișcării „Solidaritatea”, precum și declararea stării de urgență, considerând aceste evenimente drept o suprimare și înăbușire a voinței poporului. Aceste opinii radicale i-au făcut pe angajații KGB să conchidă că aveau de-a face cu un caz deosebit de periculos de manifestare a atitudinilor anti-regim. Acest lucru a fost confirmat și de perchezițiile apartamentului lui Koval, care au avut drept urmare descoperirea mai multor texte și note cu conținut „anti-sovietic”. El nu și-a propagat opiniile exprimate în formă scrisă (în afară de neînsemnatul incident legat de proclamațiile găsite lângă fabrica sa la începutul anului 1982). Totuși, el era destul de sincer în conversațiile sale cu colegii. Ca urmare a tendinței regimului de a aplica psihiatria punitivă pentru suprimarea oricărei opoziții fățișe, Koval a fost supus unei evaluări psihiatrice, care a constatat că acuzatul suferea de „schizofrenie latentă”, în pofida faptului că dovezile nu erau deloc convingătoare. În loc să primească o sentință de condamnare la închisoare, la 27 august 1982 Koval a fost trimis la o instituție psihiatrică specializată, aflată în subordinea Ministerului de Interne al URSS, din Dnepropetrovsk (Ucraina). În timpul Perestroikăi, cu ocazia celei de-a 19-a Conferințe de Partid, organizată la Moscova în iunie 1988, Koval a depus o petiție, cerând eliberarea și reabilitarea sa definitivă. El susținea că a fost pedepsit pentru opiniile sale politice. Cu toate acestea, petiția sa a fost respinsă de procurorul general al RSSM în octombrie 1988, pe motiv că acțiunile lui Koval erau încă „periculoase din punct de vedere social”. El a fost eliberat în mai 1990, când articolul 203, alineatul 1 din Codul Penal al RSSM, pe care se baza condamnarea lui Koval, a fost abolit. El a fost reabilitat definitiv abia în noiembrie 1991, în urma unei decizii speciale a Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Decizia în cauză a recunoscut că dosarul lui Koval era de natură eminamente politică. Totuși, Curtea nu a condamnat în mod explicit folosirea psihiatriei punitive. Soarta lui Koval de după eliberarea sa rămâne, din păcate, necunoscută.