Nicolae Gheorghe a fost un sociolog român și cel mai important activist pentru drepturile romilor din România. El s-a născut la 12 noiembrie 1946 la Roșiorii de Vede, județul Teleorman, într-o familie mixtă de romi. Tatăl său era zlătar, iar mama aparținea unei familii mixte de la vătrași și lăutari. Părinții lui Nicolae Gheorghe au încercat să scape de “povara etnicității,”tatăl său lucrând ca șofer și mama sa s-a asigurat că fiul ei era curat, bine îngrijit și că nu avea legături cu alți copii romi. Când Nicolae Gheorghe avea nouă ani, familia sa s-a mutat la București. În capitala României, membrii familiei Gheorghe au lăsat în urmă trecutul lor rom pentru a integra deplin în societate. În special, Nicolae Gheorghe a depus toate eforturile pentru a-și ascunde originea etnică și a suprima orice rămășiță a identității sale de rom (Sandu 2012). El a absolvit Facultatea de Sociologie a Universității din București și a devenit cercetător în cadrul Centrului de Cercetări Sociologice din București. Potrivit propriei mărturii, el a început să-și reconsidere identitatea etnică, pe măsură ce regimul românesc s-a îndreptat către o poziție mai naționalistă și a început să sublinieze, neoficial, prin politicile sale, diferențele etnice dintre cetățenii săi(Rombase). Acest lucru a influențat nu doar comportamentul său, dar și agenda sa de cercetare. Unul dintre colegii săi de la Centrul de Cercetări Sociologice și un informator al poliției secrete românești, Securitatea, arăta cum redescoperirea identității sale etnice a influențat comportamentul lui Nicolae Gheorghe: “până în urmă cu 1-2 ani, Gheorghe Nicolae nu afirma deschis că este ţigan sau că ar fi legat de problemele ţigăneşti.” Dar din 1982 el “şi-a lăsat mustaţă, vorbeşte adesea la telefon ţigăneşte, afirmă uneori că este nemulţumit de modul în care sunt trataţi ţiganii” de către autoritățile românești (ANCSAS I 234356, f. 98 v).

Activitatea de cercetare a lui Nicolae Gheorghe s-a concentrat pe romii din diferite județe din România. El a devenit deosebit de interesat de comunitatea romilor corturari din județul Sibiu, care au reușit să-și păstreze intacte tradițiile și să se integreze în societatea românească. Pe parcursul muncii sale de teren, Nicolae Gheorghe s-a întâlnit cu Ion Cioabă, liderul tradițional sau bulibașa romilor din Sibiu. De la Ion Cioabă și familia sa, el a învățat limba Romani, a învățat despre cultura romă și mândria de a fi un rom și de a trăi conform tradițiilor rome. De asemenea, datorită relațiilor lor strânse, Ion Cioabă i-a oferit lui Nicolae Gheorghe sprijin financiar și moral pentru cercetarea sa în comunitățile de romi din țară la începutul anilor 1980 (ACNSAS, I 234356, ff. 40-41 f-v, 42, 46-47 f-v, 48, 98 f-v).

Rezultatele cercetărilor efectuate de Nicolae Gheorghe au arătat că romii au rămas în urma românilor și a altor minorități naționale din punct de vedere social, cultural, economic și chiar politic. Aceasta deoarece accesul lor colectiv la “resursele dezvoltării și modernizării socialiste (instruire, calificare, poziţii în organizaţii, locuinţe, participare socială)” era inegal față de celelalte grupuri etnice. În afară de sporirea oportunităților pentru accesul romilor la educație, formare profesională și programe de integrare socială, Nicolae Gheorghe a pledat și pentru recunoașterea lor oficială ca “naționalitate conlocuitoare,” termenul folosit de regimul comunist pentru a desemna minoritățile naționale din România. Aceasta urmărea nu numai să sensibilizeze autoritățile cu privire la situația dezavantajoasă a romilor și să le forțeze să acționeze în mod corespunzător, dar să și asigure recunoașterea lor ca grup etnic distinct, a cărui specificitate culturală, inclusiv utilizarea limbii Romani în educație și literatura tipărită, și reprezentarea politică, ar fi trebuit asigurate. Pe scurt, sociologul român insista că cea mai bună soluție pentru rezolvarea situației dificile în care se aflau romii era integrarea lor ca și grup minoritar distinct în societatea românească (ACNSAS D 144 vol. 15, ff. 67-73). Nicolae Gheorghe a elaborat o strategie care să aducă suficiente argumente pentru recunoașterea romilor ca “naționalitate conlocuitoare.”În diferite contexte, inclusiv în cadrul contactelor cu cercetători străini, el a menționat, în repetate rânduri, că erau mai mulți romi decât arăta recensământul populației din 1977 și a folosit munca sa de teren pentru a-și demonstra afirmația. În afară de argumentul numeric, Gheorghe s-a străduit să demonstreze că romii aveau propria cultură și ei că și-au păstrat identitatea etnică prin limbă, tradiții și obiceiuri. Și în cele din urmă, el a redactat singur sau împreună cu Ion Cioabă documente, care au fost trimise autorităților române și în care au fost descrise dificultățile cu care se confruntau romii și posibile mijloacele de rezolvare a problemelor lor (Marin 2017, 44-47).

Acțiunile lui Nicolae Gheorghe s-au aflat în contradicție cu poziția autorităților române pentru rezolvarea problemei romilor. Recensământul din 1977 a evidențiat o creștere a numărului de romi de peste 80% față de numărătoarea anterioară a populației din 1966.Creșterea a influențat elaborarea mai multor studii privind condițiile de viață ale romilor. Rezultatele au confirmat faptul că “problema romilor” era, în primul rând, o “problemă socială,” întrucât sărăcia extremă, analfabetismul, șomajul, starea de sănătate și igiena precară erau încă parte a vieții de zi cu zi a romilor. Studiile identificau, de asemenea, în conservarea modului tradițional nomad și seminomad de viață, principala cauză a situației dificile a romilor (Marin 2017, 25-29, 38). Astfel, în loc să le acorde statutul de “naționalitate conlocuitoare” și să accepte posibilitatea integrării lor în societatea românească, autoritățile au decis că cea mai bună cale de a rezolva problemele romilor a fost nivelarea particularităților lor etnice și culturale prin asimilarea forțată.

Planurile de asimilare forțată și discriminarea intensă la care romii erau supuși de către autoritățile române, în special de miliția comunistă, au fost denunțate de Nicolae Gheorghe într-un articol publicat în Le Matin la 30 martie 1982 (ACNSAS, I234356, ff. 230 f-v, 231). Articol semnat cu pseudonimul “Danciu Alexandru”a fost citit în timpul unei emisiuni la Radio Europa Liberă. El a fost formulat ca un răspuns la un material redactat de către jurnalistul francez, Bernard Poulet, care le-a povestit cititorilor Le Matin cum a fost atacat și bătut, când a încercat să-l contacteze pe disidentul român, Vasile Paraschiv. Explicația oficială pe care Poulet a primit-o de la autorități a fost că el a fost atacat de un grup de “țigani.” Nicolae Gheorghe a respins concluzia anchetei și arăta că romii erau, de obicei, blamați pentru tot ceea ce mergea prost în România, denunța violența folosită împotriva lor de către miliție și refuzul autorităților române de a le acorda statutul de “naționalitate conlocuitoare.” (ACNSAS, D 144, vol. 15, ff. 315-317 f-v, 318). Suspectând că Nicolae Gheorghe era autorul articolului citit la Radio Europa Liberă, poliția secretă românească a intensificat urmărirea sa informativă. La acel moment, Securitatea avea deja deschis un dosar de urmărire informativă pe numele său, datorită contactelor sale frecvent cu cercetători străini și “naționalismului său țiganesc,”așa cum poliția secretă a etichetat intervențiile sale în favoarea drepturilor romilor. Setul de măsuri elaborate de către Securitate pentru a neutraliza consecințele presupuse negative ale “naționalismului său țiganesc” al lui Gheorghe a urmărit trei direcții principale de acțiune. În primul rând, autoritățile române nu i-au acordat viză de ieșire pentru călătoriile sale în străinătate în 1983, și nici măcar pentru bursa Fulbright, pe motiv că tema sa de cercetare ar putea ridica unele “probleme care pot fi speculate în străinătate despre așa-numita discriminare rasială.” Mai mult, legăturile sale cu cercetătorii străini au fost întrerupte, deoarece Securitatea a interceptat și a confiscat corespondența dintre ei(ACNSAS, I 234356, ff. 148-150, 174-175 f-v). În al doilea rând, profitând de conflictul personal dintre Ion Cioabă și Nicolae Gheorghe, Securitatea a reușit să distrugă colaborarea dintre cei doi și astfel să submineze alte acțiuni comune în favoarea recunoașterii romilor ca “naționalitate conlocuitoare” (ACNSAS, I 234356, ff. 255 v, 257 f-v, 172057 vol. 2, f. 30 f; D 8685, ff. 119 f-v-120). Și nu în ultimul rând, poliția secretă a recurs la una dintre măsurile sale preventive, așa-numitele “măsuri de influențare pozitivă.” Aceste măsuri utilizau, de obicei, rețeaua informatorilor, a membrilor familiei și a agenților educaționali pentru a proteja persoana în cauză de presupusele influențe negative, care ar fi putut determina participarea sa la “acțiuni anti-sociale și potențial dăunătoare” (Burlacu 2009, 64). În consecință, poliția secretă a folosit două persoane apropiate lui Nicolae Gheorghe, și anume superiorul său ierarhic de la Centrul de Cercetări Sociologice și, de asemenea, pe nașul său de cununie. Primul a deturnat atenția lui Gheorghe de la“problema romilor” prin implicarea sa în alte proiecte de cercetare, care au ajuns să-i monopolizeze, treptat, o parte semnificativă a timpului său de lucru (ACNSAS, I 234356, ff. 263, 273-274 f-v). Nașul său de cununie, identificat sub pseudonimul “Ionescu Vasile”,i-a arătat, în mod constant, că obsesia sa pentru studiul problemelor romilor a condus (“prin absenţe repetate de acasă şi dezinteres faţă de problemele practice de viaţă”) la dizolvarea familiei și a reprezentat un pas înapoi în cariera sa de sociolog. Mai mult, el a încercat, de asemenea, să demonstreze lipsa de finalitate a sprijinului lui Gheorghe pentru integrarea romilor în societatea românească, arătând că asimilarea lor era singurul mijloc posibil pentru transformarea lor în “cetățeni normali, utili societății.” (ACNSAS I 234356, ff. 262, 275 f-v).Rezultatul cumulat al izolării sale de Ion Cioabă, destrămarea căsniciei sale și “măsurile de influențare pozitivă” luate de Securitate au fost că Nicolae Gheorghe și-a abandonat studiile despre romi și acțiunile pentru recunoașterea lor ca “naționalitate conlocuitoare.”În consecință, în aprilie 1989, poliția secretă a decis să închidă urmărirea sa informativă și chiar lua în considerare recrutarea sa ca informator (ACNSAS, I234356, ff. 320 f-v, 321).

După căderea regimului comunist, Nicolae Gheorghe a reconstruit din temelii mișcarea civică pentru drepturile romilor din România. În 1993, el a fondat Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii (Romani Criss), care va deveni în anii următori una dintre cele mai importante organizații non-guvernamentale pentru apărarea drepturilor romilor din România și din Europa. De asemenea, el a avut o contribuție importantă la crearea primei organizații politice a romilor din România și la unificarea numeroaselor organizații ale romilor în scopul creării unei strategii naționale de abordare a problemelor acestei minorități (Rădulescu 2013). Nicolae Gheorghe s-a remarcat, de asemenea, ca un activist rom, recunoscut în plan internațional. El a fost unul dintre vicepreședinții Uniunii Internaționale a Romilor în perioada 1991-1993. În colaborare cu Federația Internațională pentru Drepturile Omului, a elaborat un document privind Protecția Drepturilor Romilor, care a fost adoptat ca Rezoluția 65/1993 de către Comisia ONU pentru Drepturile Omului. În calitate de reprezentant ONG, Nicolae Gheorghe a acționat în calitate de observator oficial la întâlnirile grupului de specialiști al Consiliului Europei cu privire la problemele romilor și sinti. Din 1999 a fost consultant pentru problemele romilor și sinti la Punctul de contact pentru problemele romilor și sinti, creat de OSCE la Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din Varșovia. El a primit premiul pentru drepturile omului din partea statului francez în 1992 și cinci ani mai târziu din partea Uniunii Europene (Rombase 2017; V. Ionescu 2013).