Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante personalități ale exilului românesc, care și-a dedicat întreaga viață sprijinirii disidenței împotriva regimului comunist. Activitatea sa de critic literar exilat, scriitor, traducător, realizator de programe la REL și jurnalist a urmărit nu doar activitatea disidenților români, dar i-a și prezentat ca modele de demnitate morală și umană incontestabilă. Aceste modele erau, în opinia sa, demne de a fi emulate de cei care doreau să "trăiască în adevăr."

Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923 la București, fiind fiica lui Eugen Lovinescu, un cunoscut critic literar și cultural al României interbelice, și a Ecaterinei Bălăcioiu, a cărei familii, o familie veche de boieri avea legături cu Curtea Regală. De la o vârstă fragedă, Monica Lovinescu nu numai că s-a familiarizat cu mediul intelectual al vremii, dar s-a și bucurat de compania și prietenia multor intelectuali români care se adunau, de obicei, în casa tatălui ei pentru întâlniri, lecturi publice sau dezbateri literare (Crăciun 2009, 279) .

Convingerile sale anticomuniste au devenit vizibile imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și înființarea unui guvern românesc dominat de comuniști, sub conducerea "tovarășului de drum" Petru Groza. Ea s-a alăturat tinerilor, care s-au adunat la București pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I (8 noiembrie 1945) și care și-au manifestat sprijinul lor față de monarhia românească, instituția care se opunea în mod ferm preluării preluării comuniștilor. În mai 1947, Monica Lovinescu și-a reprezentat facultatea la Congresul studenților, un congres pe care comuniștii îl sperau să-l folosească pentru epurareaa profesorilor ostili față de noul regim politic. Ea a contracarat cu succes acest plan și a pus capăt discuțiilor prin intonarea Imnul Regal (Burlacu 2014, 35).

În același an 1947, Lovinescu a părăsit România la vârsta de douăzeci și trei de ani, după ce a primit o bursă guvernamentală franceză. Abdicarea forțată a regelui Mihai I și proclamarea ulterioară a Republicii Populare Române au fost urmate de ruperea relațiilor culturale dintre Franța și România. Astfel, Monica Lovinescu și alți studenți români (inclusiv viitorul ei soț, Virgil Ierunca) și-au pierdut bursele și, deși autoritățile comuniste le-au cerut să se întoarcă acasă, au solicitat azil politic, iar unii dintre ei, inclusiv Lovinescu, au început o viață lungă în exil (Stan Snejana 2010, 684-686).

Acest prim val de exilați considera că guvernarea comunistă din România era temporară și spera că o intervenție militară a puterilor occidentale va elibera în curând regiunea. Astfel, eforturile lor au fost îndreptate spre conștientizarea de către opinia publică a situației reale din România. Monica Lovinescu s-a alăturat acestui efort prin traducerea în franceză a memoriilor Adrianei Georgescu despre perioada petrecută în închisoare, La început a fost sfârșitul, ca o încercare de a informa lumea occidentală despre teroarea și măsurile represive luate de către regimul comunist român împotriva oricărei forme de protest și rezistență. Traducerea în limba franceză a volumului a fost publicată în 1951 la editura Hachette. De asemenea, în 1951, ea și-a început colaborarea cu Radio Paris, dar contribuțiile sale au fost limitate la citirea unor anunțuri sau recenzii literare sub pseudonim, pentru a-și proteja mama care rămăsese în România. În anul următor s-a căsătorit cu Virgil Ierunca, devenit și el un critic al regimului comunist din România (Vladimirov 2012, 16; Vladimirov 2011, 312).

Moartea mamei sale, în iunie 1960, în închisoarea Văcărești, după o detenție de doi ani sub acuzația falsă de "acțiune ostilă împotriva ordinii sociale," a permis Monicăi Lovinescu să se angajeze într-o critică deschisă față de regimul comunist din România (Vladimirov 2012, 18). În fapt, decesul Ecaterinei Bălăcioiu i-a ascuțit critica împotriva comunismului, interpretând moartea mamei sale ca fiind "o crimă indubitabilă a regimului comunist și un sacrificiu uman pentru independența sa intelectuală și politică" (Crăciun 2009, 281). Cu atât mai mult cu cât, în ultimul mesaj pe care Ecaterina Bălăcioiu l-a trimis fiicei sale prin intermediul unei deținute, ea menționa că era foarte mândră de fiica ei și de munca ei din exil. Mai important, același mesaj a asigurat-o pe Lovinescu că nu există motive să-i fie rușine de comportamentul mamei sale în închisoare, excludea o posibilă trădare a prietenilor sub tortură, menționând că: "J'ai tenu bon, mon petit" Vladimirov 2012, 75).

Monica Lovinescu a început să lucreze la REL în 1962, iar în 1967 a lansat două programe săptămânale, care s-au axat pe evoluția vieții culturale europene și românești (Crăciun 2009, 285). Munca ei la REL a reflectat o schimbare semnificativă în strategia generală a exilului românesc. După revoluția maghiară din 1956, exilul românesc a înțeles că puterile occidentale nu se vor angaja niciodată într-un război împotriva Uniunii Sovietice, și că doar românii din interiorul țării ar putea înlătura regimul comunist și, în consecință, și-a asumat sarcina de a susține orice acțiuni interne de rezistență și opoziție (Stan Snejana 2013, 138).

Emisiunile de la REL ale Monicăi Lovinescu, Teze și anteze la Paris și Puncte de vedere, care făcea parte din programul general de știri Actualitatea românească, aborda, în primul rând, subiecte culturale. Cu toate acestea, mesajul lor anticomunist sublinia că rezistența sau dizidența în orice regim comunist era posibilă și dezirabilă. În același timp, opoziția a fost un act de curaj necesar, care ar trebui să-i unească pe toți pentru binele comun comun, și anume înlăturarea regimurilor comuniste criminale. În special, Lovinescu i-a criticat pe intelectualii români, care nu și-au asumat rolul de lideri ai comunității în lupta împotriva dominației partidului comunist. Astfel, considerând că lupta împotriva regimului comunist era o datorie personală și morală, Lovinescu a folosit microfonul REL pentru a denunța compromisul politic, colaborarea scriitorilor români cu regimul, participarea lor benevolă la promovarea cultului personalității lui Nicolae Ceausescu, lupta pentru putere, pentru un statut social mai bun și poziții oficiale superioare. De asemenea, a condamnat "demisia morală" a unor scriitori bine-cunoscuți, cum ar fi Tudor Arghezi, poet care a fost mai întâi marginalizat și mai apoi, recuperat de regimul comunist, pe care ea nu i-a criticat pentru operele lor literare, ci pentru oportunismul lor, pentru compromisul lor, motivat de ispita beneficiilor și a faimei (Burlacu 2014, 41-43, 52-56). Monica Lovinescu a crezut că este dificil, dar nu imposibil ca scriitorii români să refuze compromisul politic cu regimul. Astfel, în emisiunile sale, ea a urmărit construirea unui canon cultural alternativ, care să combine valorile morale și estetice și a folosit orice ocazie pentru a-i lăuda pe acei scriitori, precum Paul Goma, Marin Sorescu, a căror conștiință și moralitate au predominat în fața avantajelor materiale (Crăciun 2009, 281, 288-289).

Monica Lovinescu a atras atenția publică asupra cazurilor disidenților și intelectualilor români persecutați de regimul comunist, cum ar fi Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea și Dan Petrescu. Ea citea în mod regulat textele unora dintre ei în timpul emisiunilor sale de radio, sperând că luările sale publice de poziție vor diminua hărțuirea la care erau supuși datorită atitudinilor lor critice. Poziția lui Lovinescu în această chestiune reflecta strategia generală a departamentului românesc al REL față de fenomenul disidenței. Nu numai că REL a reușit să submineze monopolul oficial asupra informațiilor prin familiarizarea ascultătorilor săi cu scrierile disidenților români, dar a urmărit și siguranța lor prin menționarea numelor și cazurilor lor publicului român și străin (Petrescu 2013, 24-25, 42).

Mai mult, activismul politic al lui Lovinescu a implicat, de asemenea, și organizarea unor demonstrații sau proteste în fața ambasadei române la Paris, a unor campanii de presă, strângerea de semnături și difuzarea memorandumurilor în sprijinul disidenților români persecutați. Toate aceste acțiuni au fost coordonate prin rețeaua REL. În contextul înrăutățirii situației economice și politice din România de la sfârșitul anilor 1970 și mai ales în anii 1980, Monica Lovinescu a folosit emisiunile sale pentru a denunța politica regimului comunist român și a-i lăuda pe cei care au avut curajul de a protesta împotriva lui.

Astfel, în 1985 și 1986, ea a criticat așa-numitul program de sistematizare al lui Ceaușescu, care a dus la distrugerea mai multor sate, precum și a numeroase zone și clădiri istorice din București, pentru construirea "Casei Poporului" și a Bulevardului "Victoriei al socialismului." De asemenea, ascultătorii lui Lovinescu au aflat despre primele proteste importante împotriva regimului comunist, cum ar fi grevele minerilor din Valea Jiului în 1977, protestul muncitorilor din Brașov în 1987 sau despre reprimarea de către Miliție sau Securitate a protestelor și acțiunilor de opoziție ca o încălcare flagrantă a drepturilor omului (Crăciun 2008: 288-289; Vladimirov 2012, 136).

Monica Lovinescu a fost a personalitate puternică, care a respins orice compromis și orice persoană care a făcut compromisuri, refuzând să colaboreze cu Securitatea, chiar dacă prețul era salvarea vieții mamei sale. Ea a reacționat la mesajele de intimidare și ofertele de a ajunge la un compromis cu regimul comunist român, cu un răspuns ferm: "Nu îmi vând conștiința" (Vladimirov 2012, 67). Fermitatea criticilor sale, popularitatea de care se bucura în rândul publicului românesc și influența pe care o avea asupra opiniei publice internaționale au motivat autoritățile române să organizeze campanii de presă pentru a submina credibilitatea și reputația ei. Securitatea a ordonat chiar un atac fizic împotriva ei, în decembrie 1977, care, în loc să o reducă la tăcere, a declanșat un protest internațional împotriva regimului comunist român și a poliției sale secrete (Crăciun 2009, 291, Vladimirov 2012, 130-133).

Contribuția Monicăi Lovinescu la lupta împotriva dictaturii comuniste a fost recunoscută în mod oficial în 2006, când autoritățile române au subliniat rolul pe care ea și emisiunile sale de la RFE l-au avut în menținerea în viață a "conștiinței morale a românilor" (Mănescu 2012, 16). Ea a murit în aprilie 2008 la Paris, iar urna ei funerară s-a întors în România și a fost îngropată la Fălticeni. A fost decorată post-mortem cu cel mai înalt ordin național "Steaua României" în grad de Mare Ofițer (Vladimirov 2012: 31).