Friedrich Müller (cunoscut şi ca Friedrich Müller-Langenthal) a fost episcop al Bisericii Evanghelice C.A din România în perioada 1945-1969. Acesta s-a afirmat ca o personalitate ecleziastică incomodă pentru regimul comunist, fapt pentru care Securitatea a încercat, fără success, îndepărtarea sa în anii 1950. Müller a fost unul dintre episcopii care s-au opus limitării de către regimul comunist a practicilor catehizării copiilor şi tinerilor în vederea conformării, fiind autorul a numeroase documente din Fondul Consistoriul Superior care reflectă această opoziţie.

Friedrich Müller s-a născut în 28 octombrie 1884 în Valea Albă/Lagenthal (judeţul Alba) într-o familie de ţărani. Din cauza decesului părinţilor săi la o vârstă fragedă, acesta a fost crescut de rude mai înstărite ale părinţilor. După terminarea liceului la Sibiu, a urmat la început studii de fizică, geografie şi teologie, continuate ulterior cu studii în istorie, geografie şi teologie la universităţile din Leipzig, Cluj, Viena şi Berlin (1903-1909). Beneficiind de această formare intelectuală complexă, Müller a fost însărcinat în cadrul Consistoriului Superior să se ocupe de şcolile confesionale între anii 1922-1928. În anul 1932 candidează fără succes la funcţia de episcop. A devenit însă în acelaşi an vicar episcopal. În noiembrie 1941, Müller s-a opus preluării şcolilor confesionale de către de către Grupul Etnic German din România, structură controlată de mişcarea nazistă din rândul minorităţii germane (Traşcă 2011, 324). Anterior acestui moment, Müller nu afişase atitudini anti-naziste în cadrul comunităţii. După 23 august 1944, trecerea României de partea aliaţilor în Al Doilea Război Mondial a dus la căderea episcopului pro-nazist Wilhelm Staedel. Scaunul episcopal fiind liber, a izbucnit un conflict între fostul episcop Viktor Glondys, înlăturat cu forţa de nazişti, care dorea să îşi reprimească poziţia şi Friedrich Müller, care a susţinut necesitatea unor noi alegeri. Cu ocazia alegerilor bisericeşti din aprilie 1945 Müller a fost ales episcop. În acel moment situaţia Bisericii Evanghelice era una foarte dificilă. Conform unui raport al Consistoriului Superior, de la un număr de 229 de preoţi activi în 1943, biserica a ajuns la doar 122 de preoţi în anul1945 (Müller, Erinnerungen, 21). Deportarea unor preoţi în Uniunea Sovietică, refugierea altora în Germania şi arestările întreprinse de Securitate au fost cauzele principale ale acestei scăderi drastice. Deportarea populaţiei adulte a saşilor transilvăneni în URSS şi confiscarea proprietăţilor acestora au dus la o sărăcire masivă a enoriaşilor bisericii. În ciuda acestei situaţii dificile, autoritatea bisericii în comunitate a crescut, deoarece aceasta era singura instituţie a saşilor care nu fusese suprimată în perioada 1944-1945.

Friedrich Müller s-a dovedit a fi un episcop incomod pentru noul regim din cauza opoziţie pe care a avut-o faţă de interferenţele autorităţilor în problemele interne ale bisericii. Spre exemplu, în perioada 1949-1951 a încercat să prevină alegerea unor membri pro-comunişti în Consistoriul Superior sau în presbiteriile locale. După cum a remarcat Leslie László în cazul Ungariei, sistemul presbiterial al bisericilor protestante, care permitea “o mai mare reprezentare a laicilor” în adunările alese ale bisericii, reprezenta un context instituţional favorabil pentru infiltrarea acestor sinoade de către poliţia politică (László 1989, 144). De aceea, Securitatea plănuia în 1952 îndepărtarea lui Friedrich Müller din scaunul episcopal şi înlocuirea sa cu un pastor mai servil. Deşi planul a fost pregătit în cele mai mici detalii şi trimis spre aprobare conducerii Ministerului Afacerilor Interne, Securitatea nu a primit permisiunea de a-l pune în aplicare. O explicaţie plauzibilă o constituie relaţiile personale pe care Friedrich Müller le avea cu Petru Groza, preşedintele consiliului de miniştri. În ciuda planurilor Securităţii, episcopul Müller a reuşit să deţină o poziţie dominantă în cadrul Consistoriului Superior până în anii 1960. Deşi a încercat să oprească interferenţele instituţiilor statului în afacerile interne ale bisericii, episcopul Müller s-a dovedit a fi concesiv în alte domenii şi a suţinut anumite politici ale regimului comunist, precum colectivizarea agriculturii. Cel mai intens conflict între Biserica Evanghelică C.A. şi regimul comunist a fost cauzat de opoziţia conducerii bisericii faţă de interzicerea orelor de religie în vederea confirmării religioase. Având în vedere că autorităţile comuniste şi Biserica Evanghelică C.A. au încercat să găsească un modus vivendi în perioada episcopatului lui Friedrich Müller, aceste raporturi pot fi carcaterizate ca fiind “relaţii de acomodare reciprocă” în accepţiunea pe care Sabrina P. Ramet o acordă acestui concept. În viziunea acesteia, “relaţiile de acomodare reciprocă” dintre stat şi culte în ţările Blocului Sovietic presupun  “compromisuri din partea ambelor părţi – uneori mai ales din partea bisericii” (Ramet 1991, 83).