Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, București), este un psihiatru şi scriitor român, fiul lui Tudor Vianu, istoric şi critic literar – o personalitate de prim rang a culturii române. Ion Vianu este cunoscut pentru contribuţiile aduse la demascarea abuzurilor comise de regimul comunist prin utilizarea psihiatriei împotriva opozanţilor regimului. În 1952, Ion Vianu şi-a început studiile de filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. Şi-a dat însă seama că nu avea un talent nativ pentru studiile literare clasice, aşa că a decis să renunţe şi şă studieze în schimb medicina. Decizia de a-şi schimba radical cariera profesională a fost influenţată şi de convingerea sa că profesia medicală permitea un anumit grad de independenţă, în timp ce ştiinţele umaniste erau supuse unui control politic agresiv. După cum mărturisea, a sperat ca această decizie să-l ajute “să-şi ducă viaţa ca un om liber în acea mare de obedienţă şi opresiune care era societatea românească” (Călinescu and Vianu 2006, 14-101).

După absolvirea Universităţii de Medicină în 1962, a urmat o carieră universitară în psihiatrie. În scurta perioadă de relativă liberalizare de la mjjlocul anilor 1960, Ion Vianu a putut călători în Germania de Est şi în Franţa, datorită unei burse oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În pofida tentaţiei de a se stabili în străinătate, a revenit în ţară având convingerea că putea să reprezinte ceva în profesiunea sa şi că putea contrbui la schimbarea în bine a situaţiei din România (Călinescu and Vianu 2006, 193-223). Într-adevăr, Ion Vianu a devenit un medic cunoscut şi respectat. Rezultatele cercetărilor sale medicale au fost adunate într-un volum intitulat Introducere în psihoterapie, care a fost publicat în 1975. Relaţia sa cu partidul comunist a devenit tensionată din cauza faptului că nu devenise membru de partid şi nici informator al Securităţii – paşi pe care îi făceau mulţi români având în vedere avantajele colaborării cu regimul. Dimpotrivă, Ion Vianu a decis să dezvăluie modul în care profesia sa fusese transformată într-un instrument de represiune împotriva celor care îndrăzneau să-şi ridice glasul contra regimului. Plecând de la experienţa sa directă, a publicat în 1976 un articol intitulat “Psihiatrie, antipsihiatrie, hiperpsihiatrie”, în care sugera că regimul comunist din România folosea psihiatria şi psihiatrii în scopuri politice. Deşi nu denunţa în mod explicit represiunea psihiatrică, articolul arăta că unii psihiatri obişnuiau să le pună diagnosticul de boli mintale celor care criticau public regimul comunist, contribuind astfel la internarea forţată a acestor persoane în spitale psihiatrice, unde puteau fi izolate şi ţinute sub un control strict (Călinescu and Vianu 2006, 234-239, 340-341, 345; C Petrescu 2013, 132-133).

La puţin timp după aceasta, în februarie 1977, Ion Vianu a depus documentele pentru emigrarea definitivă. Cu toate acestea, înainte de a părăsi România, împreună cu prietenul său Ion Negoiţescu a aderat la mişcarea pentru drepturile omului pe care scriitorul Paul Goma tocmai o iniţiase în luna ianuarie a aceluiaşi an 1977 după modelul Cartei 77. Fără să ia în seamă riscurile la care se expunea, Ion Vianu a scris o scrisoare deschisă de susţinere a lui Paul Goma care a ajuns şi în media internaţională, făcând cunoscută poziţia sa. Mai mult, cu sprijinul lui Paul Goma, Ion Vianu a scris o a doua scrisoare deschisă în care denunţa explicit folosirea psihiatriei ca un instrument politic împotriva opozanţilor regimului comunist. Ca urmare, autorităţile comuniste i-au brutalizat fiul în vârstă de nouă ani şi au exercitat presiuni pentru a fi concediat de la Universitatea de Medicină. În plus, Ion Vianu a fost anchetat pentru publicarea de afirmaţii defăimătoare la adresa regimului. Datorită protestelor internaţionale, i s-a permis în cele din urmă să emigreze, dar nu înainte ca generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă să-l ameninţe reamintindu-i că poliţia secretă avea capacitatea de a ajunge la “duşmanii regimului”, chiar dacă aceştia se găseau în ţări occidentale. Ion Vianu şi familia sa au părăsit România pe data de 28 iulie 1977 şi s-au stabilit in Elveţia (Călinescu and Vianu 2006, 346-356).

În exil, Ion Vianu a lucrat ca medic psihiatru şi a devenit membru al Asociaţiei Elveţiene Împotriva Abuzurilor Psihiatrice pentru Scopuri Politice, care activa pentru conştientizarea opiniei publice internaţionale cu privire la folosirea abuzivă a psihiatriei nu numai de către URSS şi ţările din Blocul sovietic, ci şi de către alte regimuri dictatoriale de pe glob. În acelaşi timp, Ion Vianu a continuat să denunţe abuzurile comise de către regimul comunist din România în spitale psihiatrice şi folosirea medicilor pentru reducerea la tăcere a dizidenţilor politici (Vianu 1979). A depus mărturie fără încetare cu privier la abuzurile la care a fost martor ca psihiatru în România comunistă în faţa unor instituţii occidentale, cum ar fi Parlamentul European, sau a unor organizaţii neguvernamentale, precum Amnesty International, şi s-a impus ca un apărător al drepturilor omului şi un opozant al regimului Ceauşescu.