Gheorghe Zgherea (născut în 1932, Văleni, raionul Vulcănești) era o persoană de origine țărănească care provenea dintr-o familie relativ prosperă de țărani mijlocași, cu o puternică tradiție de disidență religioasă. Zgherea a urmat patru clase primare, frecventând școala din sat până la vârsta de doisprezece ani (adică până în 1944), ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a instrucției sale școlare a avut loc într-o instituție românească de învățământ. După război, a lucrat câțiva ani în gospodăria părinților săi, iar apoi, se pare, a intrat în colhoz, împreună cu părinții săi, în 1948. Cu toate acestea, în decembrie 1949, a devenit membru al comunității inochentiste din satul său natal Văleni. Această decizie a fost, probabil, rezultatul influenței combinate a exemplului părinților săi (casa lor era folosită ca loc de adunare pentru membrii grupului) și al eforturilor de prozelitism ale unor rude și cunoștințe (în special, a predicatoarei Elena Ciobanu). În orice caz, este evident faptul că legăturile familiale și rețelele locale au jucat un rol crucial în convertirea lui Zgherea. În momentul aderării la comunitate, a primit o cruce metalică (simbol al apartenenței sale la noua sa credință) și câteva texte inochentiste. Cu toate acestea, predicile orale ținute la adunările periodice ale credincioșilor reprezentau forma preferată de comunicare în cadrul grupului. Pe parcursul unui an, până în decembrie 1950, Zgherea a avansat în cadrul ierarhiei inochentiste locale, devenind el însuși predicator. Se pare că, după ce a fost confirmat ca predicator și misionar, a trebuit să își părăsească satul pentru a propaga mesajul inochentist în satele și zonele învecinate. Începând cu primele luni ale anului 1951, Zgherea a devenit de fapt un element marginal în cadrul societății sovietice, intrând în rețeaua clandestină a misionarilor inochentiști de la sate. El a cutreierat („a vagabondat”, în limbajul specific sovietic) un șir de sate din regiunile sudice și centrale ale RSSM, încercând să recruteze noi membri ai mișcării și să răspândească viziunile radicale ale comunității sale în rândul țăranilor localnici. El a activat la început sub supravegherea unui „frate” de rang superior, dar în vara anului 1951 a devenit misionar independent. Pe lângă propagarea mesajului milenarist și eshatologic al comunității sale, Zgherea îi încuraja pe țărani să ignore sau să respingă politicile regimului, să boicoteze Partidul Comunist și Liga Tineretului Comunist și să respecte cu strictețe ritualurile și practicile religioase tradiționale, inclusiv perioadele de post de pe parcursul anului. El accentua în mod special importanța refuzului de a lucra în colhoz duminica și în zilele de sărbătoare, văzând în acest fapr o condiție esențială pentru mântuirea veșnică. Eforturile sale de prozelitism și de recrutare a noilor membri nu au fost foarte impresionante (de exemplu, el a reușit să îi recruteze doar pe trei sau patru dintre consătenii săi în cadrul grupului). Cu toate acestea, autoritățile sovietice au legat cazul lui Zgherea de câteva procese judiciare anterioare, în care fuseseră condamnați șase membri influenți ai mișcării, inclusiv câteva dintre rudele sale și persoana care l-a recrutat în comunitate, Elena Ciobanu. Existența acestei mici rețele clandestine a amplificat temerile regimului, care era îngrijorat de faptul, că popularitatea inochentismului în zonele rurale ar putea submina controlul puterii sovietice asupra țărănimii. Zgherea a fost arestat pentru prima dată în decembrie 1952, dar a reușit să scape de sub supravegherea poliției în timpul transportării sale la sediul poliției din orașul Cahul. El a fost reținut din nou pe 2 mai 1953 și, după o anchetă care a durat o lună, a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de muncă forțată într-un lagăr de tip închis și la cinci ani de suspendare a drepturilor civile, în conformitate cu articolele 54-10, partea 2 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene („agitație și propagandă anti-sovietică și apartenența la o organizație anti-sovietică ce vizează răsturnarea, subminarea sau slăbirea puterii sovietice”). În iunie 1955, sentința sa a fost revizuită și redusă la cinci ani de detenție în lagăr și trei ani de suspendare a drepturilor civile. Zgherea a fost ulterior amnistiat, în conformitate cu decretul special din martie 1953 privind eliberarea deținuților politici. El a fost, în cele din urmă, reabilitat definitiv de Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în decembrie 2005. În dosarul său nu există alte informații despre destinul său după eliberarea din lagăr, în 1955.