Adrian Marino a fost un istoric şi critic literar român, care s-a afirmat printr-o vastă activitate publicistică și a reușit să câștige o notabilă vizibilitate internaţională, în ciuda faptului cu adevărat unic în România comunistă de nu a fi fost angajat al unei instituţii de stat. Născut la Iaşi în 5 septembrie 1921 într-o familie din burghezia locală, Marino a urmat la iniţiativa părinţilor un liceu militar, experienţă rememorată de acesta ca traumatizantă din cauza incapacităţii sale de a se adapta la principiile vieţii cazone. Din punct de vedere intelectual, perioada sa formativă a fost între sfârşitul anilor 1930 şi mijlocul anilor 1940, când a frecventat mediile universitare din Iaşi şi Bucureşti. Debutul său literar a avut loc în 1939, în revista culturală Jurnalul literar, când Marino era încă elev de liceu. Remarcat în perioada studenției de profesorul și criticul literar George Călinescu, Marino i-a fost acestuia asistent la Universitatea din Bucureşti în perioada 1944-1947. Opţiunea lui George Călinescu de a susţine noul regim comunist din motive oportuniste, precum şi unele critici adresate de tânărul Marino viziunii profesorului său - viziune care a dominat istoria şi critica literară în România comunistă - au dus la ruptura cu acesta şi la încetarea activităţii sale la Universitatea din Bucureşti în anul 1947. Din anul 1945, Adrian Marino a început să activeze în formaţiunea de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), unul dintre partidele dominante ale sistemului politic din România interbelică. În contextul reprimării de către regimul comunist a aşa-ziselor “partide istorice”, Adrian Marino a încercat împreună cu alţi tineri membri PNŢ să continue să publice în mod clandestin ziarul ţărănist Dreptatea şi a contribuit la redactarea unor texte ideologice ale PNŢ. Din cauza acestei activităţi politice din tinereţe, a fost arestat în anul 1949, după care a petrecut opt ani în închisoare (1949-1957) şi 6 ani în domiciliu forţat în Bărăgan (1957-1963). În anul 1965, în contextul eliberării şi reintegrării sociale treptate a foştilor deţinuţi politici din România, Marino îşi recapătă dreptul de a publica, iar în anul 1969 este reabilitat juridic. Ca urmare, a revenit în activitatea publicistică în anul 1965 cu volumul Viaţa lui Alexandru Macedonski. Dorind să recupereze anii petrecuţi în detenţie, s-a afirmat în perioada 1964-1989 printr-o activitate culturală intensă, atât în ţară, cât şi în străinătate. În anul 1980 i-a apărut prima carte în Franţa la editura Gallimard (L'herméneutique de Mircea Eliade). Din dorinţa de a-şi păstra libertatea, întreaga lui activitate culturală a fost desfăşurată fără a fi angajat al unei instituţii de stat. În acest sens, Marino mărturisea în memoriile sale: “Am fost şi am rămas, de la eliberare (1963) şi până azi, un liber profesionist integral, fără carte de muncă’, ‘state de plată’ etc.” (Manuscris, 309; Marino 2010, 255). Asumarea acestui statut special a fost facilitată de drepturile de autor consistente care au fost  plătite de editurile româneşti şi străine pentru cărţile sale. A purtat o corespondenţă amplă cu intelectuali români din ţară şi străinătate precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Matei Călinescu, Mircea Carp. Ca recunoaştere a activităţii sale culturale, Adrian Marino a primit  în anul 1985 premiul Herder. După 1989 s-a afirmat ca ideolog al democratizării României şi activist civic. A înfiinţat în 1990 la Cluj, împreună cu disidenta Doina Cornea, Frontul Democratic Antitotalitar şi a fost membru fondator al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România, instituţie alternativă la Uniunea Scriitorilor din România, scare fusese creată de regimul comunist. În anul 2010, la cinci ani de la moartea sa, au fost publicate memoriile sale sub titlul Viaţa unui om singur. Apariţia acestor memorii, care reprezintă o critică structurată şi virulentă a mediului intelectual românesc din comunism şi post-comunism, a dus la dezbateri aprinse în presa culturală din România. Dezbaterile au atins și tema opoziţie versus colaboraţionism în cazul anumitor intelectuali români, ajungând în final să ridice problema relației lui Marino însuși cu fosta Securitate. Aceste controverse au fost inițiate de o serie de articole publicate într-unul dintre cele mai importante cotidiene din România în prima parte a anului 2010. Articolele menţionate se bazau pe informații dintr-un dosar întocmit de către Direcţia de Informaţii Externe (DIE), unul dintre serviciile secrete din România perioadei Ceauşescu, din care reieșea că Adrian Marino ar fi fost un informator şi “agent de influenţă” al Securităţii şi ulterior al DIE al în cadrul acţiunilor privind emigraţia românească din Occident în anii 1970-1980. Dosarul respectiv nu conţine documente semnate de Adrian Marino, ci numai rapoarte şi aprecieri ale ofiţerilor serviciului secret privind activitatea lui Marino ca informator. Aceste dezvăluiri au împărţit intelectualitatea publică românească în acuzatorii şi apărătorii lui Adrian Marino. Între primii amintim pe Vladimir Tismăneanu care şi-a afirmat dezamăgirea că un intelectual public foarte activ după 1989, precum Marino, care obişnuia să judece moralitatea altor intelectuali, a avut o formă de colaborare cu Securitatea. Pe de altă parte, Gabriel Andreescu, fost disident şi activist civic, a susținut că, în lipsa unui angajament scris sau a unor note semnate de Marino, nu se poate cunoaște în ce a constat în fapt relația lui Marino cu Securitatea (Andreescu 2012, 26-28). Marino însuși a recunoscut în memoriile sale că a avut discuţii şi a furnizat informaţii unor ofiţeri ai poliţiei secrete, fără însă a semna un angajament: “Răspundeam doar la unele întrebări imperative. Aşa cum, de pildă, mulţi deţinuţi politici erau obligaţi să facă la fel. Cel puţin, nu dădeau [dădeam] nici măcar declaraţii scrise, precum Corneliu Coposu şi atâţia alţii. Nici vorbă, mai ales de ‘angajament’ în regulă, scris, semnat şi datat. Era o relaţie cu totul specială, particulară, inerentă categoriei mele. Nu puteam să refuz, să nu răspund la o întrebare sau alta. Doar că ‘răspunsul’ avea mai multe nuanţe şi interpretări posibile. Din punctul meu de vedere sau al interlocutorilor mei. Și, mai ales, fără reale informaţii ‘politice’, la care de altfel nici nu aveam acces.” (Manuscris, 291; Marino 2010, 239) Ţinând cont de notorietatea persoanei, dar și de particularitatea documentelor păstrate în arhivele fostei Securități, cazul Marino a constituit una dintre controversele cele mai semnificative din România post-comunistă pe tema colaborării cu poliția secretă sub comunism. Dincolo de aceste dezbateri, memoriile lui Marino rămân totuși o mărturie detaliată şi una dintre cele mai elaborate critici privind raporturile dintre intelectual și putere în România comunistă.