Gheorghe Muruziuc (n. 19 noiembrie 1930, Fălești – m. 25 septembrie 1998, Bălți), a absolvit patru clase într-o școală primară românească și apoi a urmat studii secundare incomplete în cadrul sistemului școlar sovietic. Datorită acestei experiențe școlare ”duble” și amestecate, i s-au format, probabil, primele elemente de conștiință națională românească. În 1949, a fost mobilizat forţat la minele de cărbuni din Novoșahtinsk, regiunea Rostov pe Don. A devenit electrician de înaltă calificare și peste câţiva ani a revenit în satul natal, unde a participat la construcţia unei fabrici de zahăr. În anul 1963 el a fost angajat ca electrician la aceeași fabrică. La începutul anilor 1950, fiind în Abhazia, el s-a căsătorit cu o femeie de origine tătară. Muruziuc a încercat inițial să coase și să arboreze public tricolorul românesc pe data de 12 iunie 1966, cu ocazia alegerilor pentru Sovietul Suprem al URSS, dar a fost împiedicat să facă acest lucru de soția sa. Totuși, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1966, când autoritățile sovietice se pregăteau să sărbătorească a 26-a aniversare de la „eliberarea Basarabiei de jugul capitalisto-burghez român”, Muruziuc a arborat tricolorul românesc deasupra Fabricii de Zahăr din Alexăndreni. Arborarea a avut loc la ora 4.30 dimineaţa, în ziua de 28 iunie. Când s-a luminat, organele de resort s-au agitat și au sosit la faţa locului – miliţie de la raion, reprezentanţi ai comitetului local și raional de partid, conducerea fabricii, dar și reprezentanţi ai KGB-ului de la Chișinău și Bălți. Muruziuc a rezistat 5 ore pe acoperișul fabricii, mai exact pe coșul de fum, înalt de 45 de metri. Era implorat de varii oficiali să coboare, iar cei care îndrăzneau să se ridice pe acoperiș erau descurajaţi, pentru că Muruziuc se „înarmase” din timp cu o grămadă de cărămizi și bucăți de tencuială, aruncând din când în când câte una, dar având grijă să nu lovească pe nimeni. Atunci când, după 5 ore, muncitorii fabricii s-au adunat la faţa locului și tot satul discuta de zor isprava lui Muruziuc, acesta a decis să coboare. El a fost imediat interogat de către procurorul local, iar pe 30 iunie cazul său a fost discutat la o ședință specială, deschisă, a celulei de partid de la fabrică. Este important să subliniem, că Muruziuc avea statut de candidat pentru a intra în cadrul PCUS, din martie 1966. În timpul adunării de partid, el și-a reiterat opiniile, refuzând să recurgă la obișnuita ”autocritică”.  Mai mult, el e afirmat că ”Moldova ar trebui să existe doar pentru moldoveni, iar persoanele de alte naționalități ar trebui să-și facă bagajele și să părăsească teritoriul Moldovei”. El și-a exprimat, de asemenea, părerea că ”Republica Moldovenească ar trebui să părăsească URSS, în conformitate cu criteriile naționale”. Este semnificativ faptul că, atât în timpul adunării de partid, cât și la interogatoriile ulterioare, Muruziuc pretindea să vorbească în numele ”întregului popor moldovenesc” și să îi apere interesele, care ar fi fost neglijate și ignorate de autoritățile sovietice.  

Muruziuc a fost arestat pe 3 iulie 1966 și a fost acuzat oficial de ”incitarea la ură națională și subminarea egalității naționale și rasiale” a popoarelor sovietice. El a fost, de asemenea, acuzat de încălcarea ordinii publice (”huliganism”) din cauza comportamentului său din timpul incidentului de la fabrică. În perioada interogatoriilor sale de la sediul KGB din Chișinău, schimbările frecvente ale depozițiilor sale i-au determinat pe anchetatorii KGB să presupună, că acuzatul ar fi bolnav psihic. S-a decis ca Muruziuc să fie supus unei evaluări psihiatrice detaliate.  El a fost trimis la spitalul psihiatric de la Costiujeni, din apropierea Chișinăului, unde a rămas internat timp de 24 de zile. Este remarcabil că sistemul medical punitiv, frecvent utilizat în URSS pentru a reduce la tăcere vocile disidenților și opiniile incomode, a eșuat în acest caz. Conform afirmațiilor ulterioare ale lui Muruziuc, el a fost ajutat de unul dintre medici, care l-a sfătuit să nu ia medicamentele prescrise și, astfel, să rămână lucid. În continuare, KGB-ul l-a anchetat timp de câteva luni la rând, interogând un mare număr de martori (membri ai familiei, colegi de la locul de muncă, conducerea fabricii, diverse cunoștințe etc.). Muruziuc a fost condamnat, în noiembrie 1966, la doi ani de detenţie în lagărul de corecţie prin muncă de la Ivdel, situat în regiunea Sverdlovsk din munții Urali. În martie 1968 el a fost eliberat înainte de termen (s-a aflat în lagăr 1 an, 9 luni și 10 zile). Este important de menţionat că a avut un comportament demn în timpul procesului, spunând deschis ceea ce credea, și anume că Moldova este jefuită de resursele sale, iar moldovenii (adică etnicii români) sunt discriminaţi de autoritățile sovietice. Mai mult, Muruziuc s-a pronunţat pentru desprinderea RSSM de la URSS și rezolvarea problemei naţionale fie prin crearea unui stat independent, fie prin unirea cu România. La un moment dat, probabil pentru că autorităţile sovietice au înţeles că este „incorigibil” din punct de vedere ideologic și al identificării sale etnonaţionale, lui Muruziuc i s-a propus să plece cu familia în România. Muruziuc a refuzat însă oferta, afirmând că nu a avut niciodată asemenea planuri și că „aici m-am născut și aici vreau să mor”. După revenirea din lagărul de corecţie prin muncă, KGB-ul i-a propus un apartament în orice oraș din RSS Moldovenească, dar el a refuzat categoric și a insistat să locuiască la Alexăndreni. Abia mai târziu, când copiii s-au făcut mari, s-a stabilit la Bălţi, cel mai mare oraș din nordul republicii. Familia sa a avut mult de suferit, fiind hărţuită de autorităţi în lipsa lui Muruziuc, între 1966 și 1968. Unii muncitori de la fabrica de zahăr erau îndemnaţi de șefi să-i numească pe membrii familiei lui Muruziuc „fasciști”. După revenirea din detenție, Muruziuc a insistat să fie reangajat la fabrica de zahăr. Deși autoritățile au refuzat inițial, el și-a recăpătat, până la urmă, vechiul post la fabrică. Mai târziu, a lucrat pentru o întreprindere de construcții din Bălți, rămânând la fel de critic față de regimul sovietic. Muruziuc a fost reabilitat în mod oficial de Judecătoria Supremă a RSS Moldova pe 11 martie 1991. Sentința sa a fost anulată, iar cazul împotriva sa a fost clasat definitiv.