Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost un preot ortodox român, disident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. El s-a născut la 23 noiembrie 1925 în Mahmudia, județul Tulcea, lângă Delta Dunării, într-o familie numeroasă, fiind singurul dintre cei unsprezece copii, care au reușit să meargă la școală (Bourdeaux 2007). În timpul anilor de liceu, Calciu-Dumitreasa s-a alăturat pentru două perioade scurte de timp frăției de cruce, organizație de tineret a Gărzii de Fier. Din cauza simpatiilor sale politice, el a fost judecat, dar achitat de Curtea Martiala din Constanța în 1942.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Calciu-Dumitreasa s-a alăturat din nou frăției de cruce ca student la medicină la București. După preluarea puterii de către comuniști, el a fost reținut și condamnat la opt ani de închisoare datorită afinității sale politice cu Mișcarea Legionară. Așa cum acesta declara în 1989 ziarului The Washington Post, el și alți prieteni apropiați lui ar fi fost închiși pentru că au protestat împotriva "ateismului, colectivizării mijloacelor de producție, distrugerii intelighenței și a burgheziei" (Sullivan, 2006).
În 1949, Calciu-Dumitreasa a fost trimis la penitenciarul Jilava și apoi transferat la închisoarea Pitești. La Pitești, el a participat la procesul de reeducare, care a folosit tortura permanentă ca instrument principal pentru transformarea deținuților în "oameni noi." În 1954, când regimul a încercat să se distanțeze de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Pitești, el a fost judecat pentru participarea sa la programul de reeducare și a primit o altă sentință de 15 ani. Calciu-Dumitreasa a fost eliberat din închisoare în anul 1964, când regimul comunist a acordat o amnistie generală pentru toți prizonierii politici (Deletant 1995, 39; Cătănuș 2007, 243).
Conform propriei mărturisirii, chinuit de mustrările de conștiință, de a fi fost unul dintre torționarii din închisoarea de la Pitești, Calciu-Dumitreasa a găsit în credința creștină ortodoxă un mijloc de a accepta trecutul său dureros și, astfel, a decis să devină preot, distanțându-se de vechile sale simpatii. Deoarece la eliberarea sa din închisoare i-a fost interzis să studieze teologia, el a studiat limba franceză. Apoi, cu consimțământul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian, și-a terminat în mod secret studiile teologice (Sullivan 2006). El a fost hirotonisit în 1973, devenind și profesor de franceză și de Noul Testament la Seminarul Teologic Ortodox din București (Cătănuș 2007, 243).
Activitățile disidente ale lui Calciu-Dumitreasa au început în septembrie 1977, când a protestat împotriva demolării bisericilor din centrul Bucureștiului, în special a bisericii Enei. Aceasta a fost primul monument istoric, care a fost dărmat după cutremurul din martie 1977, pe motivul că fusese prea avariat pentru a fi consolidat. La 30 ianuarie 1978, el a ținut o predică în Catedrala Patriarhală din București împotriva ateismului și a materialismului, pe care l-a etichetat drept "o filosofie a disperării." La un an după cutremurul din 4 martie 1977, Calciu-Dumitreasa a ținut încă o predică pentru a comemora moartea studenților, care au fost prinși sub ruinele clădirii prăbușite a seminarului. Acțiunile sale au fost sancționate sever de către superiorii săi, care i-au interzis să mai predice în Catedrala patriarhală și i-au reproșat organizarea serviciului în memoria elevilor de la seminar (Cătănuș 2007, 244).
În ciuda acestor prime avertismente, Calciu-Dumitreasa a decis să țină o serie de șapte predici nonconformiste la biserica seminarului în perioada 8 martie - 19 aprilie 1978. Vizând atât pe elevii de seminar, cât și pe tineri, prediciile sale abordau probleme sensibile pentru comunist regimul și Biserica Ortodoxă Română, cum ar fi educația ateistă, relația dintre stat și biserică, rolul preotului, care trebuia să aibă grijă de comunitățile lor parohiale și să se opună demolării bisericilor (Cătănuș 2007, 244).
Noul patriarh, Justin Moisescu, a considerat că preotul Calciu-Dumitreasa a trădat Biserica. Ca urmare, el și-a pierdut poziția de la seminarul ortodox. Hărțuit de poliția secretă românească, Securitatea, el a susținut, în 1979, inițiativa unui grup de muncitori și intelectuali din orașul Drobeta-Turnu Severin de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România și a acceptat să fie "consilierul spiritual" al sindicatului. La 10 martie 1979, a fost arestat, judecat, condamnat la zece ani de închisoare sub acuzația de "propagare a ideologiei fasciste" și trimis la închisoarea din Aiud. Regimul comunist a folosit angajamentul său politic din trecut cu Garda de Fier pentru a-l discredita și a justifica privarea sa de libertate, însă motivul real era activitatea sa de opoziție.
Arestarea sa a declanșat un val de proteste internaționale, la care au participat parlamentari britanici, francezi, elvețieni, membri ai Congresului american și organizații internaționale, precum Christian Solidarity International. Datorită acestei presiuni internaționale, Calciu-Dumitreasa a fost eliberat în 1984. Întrucât reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România de către Congresul american era condiționată de respectarea drepturilor omului, autoritățile i-au dat lui Calciu-Dumitreasa și familiei sale viza de ieșire din țară în 1985 (Deletant 1995, 100, 231, 195).
În timpul exilului său în Statele Unite, a lucrat în construcții ca muncitor necalificat pentru a se întreține pe el însuși și familia sa. Calciu-Dumitreasa nu a abandonat lupta împotriva regimului comunist și a ateismului promovat de acesta, continuând să țină predici la radio, să dea interviuri posturilor de radio străine, inclusiv Radioului Europa Liberă, să organizeze demonstrații și să facă lobby pe lângă Congresul american. Toate acțiunile sale au urmărit sensibilizarea opiniei publice internaționale privind natura represivă a regimului Ceaușescu (Sullivan 2006; Cătănuș 2007, 246-260). Din 1989 și până la moartea sa în 2006, el a fost preot la Biserica Holly Cross din Alexandria, Virginia. Calciu-Dumitreasa a fost înmormântat în România.
