Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911 în satul Răşinari, în apropiere de Sibiu, şi a murit la 20 iunie 1995 la Paris. În momentul naşterii sale, Transilvania era încă parte a Imperiului Austro–Ungar, iar tatăl său, Emilian Cioran, a fost un preot ortodox implicat în mişcarea de emancipare politică a românilor. Emil Cioran a avut o copilărie fericită în satul natal, un loc care la începutul secolului XX era încă neatins de ritmurile vieţii moderne (Liiceanu 1995, 16). În opinia Ilincăi Zarifopol–Johnston, naşterea lui Emil Cioran într-o Transilvanie în care românii aveau o poziţie socială şi politică marginală i-a marcat personalitatea şi opera. Cioran a trebuit să lupte toată viaţa cu o serie de complexe de inferioritate (Zarifopol–Johnston 2009, 25). În 1924, familia sa se mută în Sibiu, unde tânărul Cioran urma liceul. Experienţa vieţii într-un oraş multietnic, aşa cum era Sibiul în perioada interbelică, a fost importantă pentru formarea lui Cioran. Aici se familiarizează cu limba şi cultura germană, care va exercita o influenţă considerabilă asupra întregii sale activităţi intelectuale. De la Sibiu se mută la Bucureşti, unde în perioada 1928–1932 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care le finalizează cu o lucrare de licenţă privind opera filosofului francez Henri Bergson. În perioada studiilor universitare, Cioran a fost puternic influenţat – precum alţi intelectuali din generaţia sa – de profesorul de logică şi metafizică Nae Ionescu, care îşi luase doctoratul în filosofie la Universitatea din München în 1919. Ionescu era şi un jurnalist activ, care a avut rol important în formarea opiniei publice româneşti în perioada anilor 1930. Articolele sale abordau teme fundamentale, precum democraţia, naţionalismul, valorile creştinismului ortodox, prin articolele publicare în ziarul Cuvântul. Acesta a pus sub semnul întrebării procesul de modernizare al României bazat pe valorile politice şi modelele instituţionale occidentale şi a criticat sistemul democratic, urmând perspectiva organicistă propusă de Oswald Spengler (Petreu 2016, 15–16). Nae Ionescu a considerat că democraţia modernă este străină de tradiţia politică românească şi a promovat un discurs anti-liberal (Petreu 2016, 16–17). De la sfârşitul anului 1933, Nae Ionescu a devenit un susţinător foarte activ al Legiunii Arhanghelului Mihail şi, în consecinţă, a început să afişeze un discurs antisemit din ce în ce mai virulent.
Acomodarea cu noul mediu cultural din Bucureşti a fost dificilă pentru tânărul Cioran, care fusese format într-un sistem de învăţământ cu puternice influenţe germane. Elita culturală bucureşteană urma mai degrabă modelele intelectuale din Franţa, iar necunoaşterea limbii franceze i-a cauzat acestuia complexe de inferioritate. La începutul anilor 1930, Cioran se integrează în grupul de intelectuali din jurului asociaţiei Criterion, care în perioada 1932–1934 reunea tineri intelectuali precum Petru Comarnescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor şi Mihail Polihroniade. Asociaţia Criterion organiza prelegeri deschise publicului larg pe teme culturale variate. În cadrul Criterion, Cioran a dezvoltat prietenii uneori cultivate de-a lungul întregii vieţi cu personalităţi precum Mircea Eliade, Constantin Noica şi Petre Ţuţea. În timpul anilor studenţiei, a publicat numeroase articole în presa culturală românească. Debutul cu volum a avut loc în 1934, când a publicat la Editura Fundaţiilor Regale cartea Pe culmile disperării, un adevărat best-seller în România interbelică. Pe culmile disperării i-a adus numeroase premii literare, transformându-l într-unul dintre cei mai cunoscuţii scriitori ai tinerei generaţii. Au urmat alte câteva volume: Schimbarea la faţă a României, Cartea amăgirilor, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor . În 1933, acesta a primit o bursă Humboldt şi a petrecut în Berlin perioada 1933–1935. În aceşti ani, Cioran a fost puternic influenţat de lecturile din lucrările filosofilor germani Georg Simmel şi Ludwig Klages (Zarifopol–Johnston 2009, 84–86) şi a fost impresionat de Nazism, pe care l-a perceput ca “vitalist”, o “soluţie” la criza prin care el considera că trece civilizaţia europeană (Laignel–Lavastine 2004, 152). Acesta considera că o revoluţie similară celei naziste ar rezolva problemele politice din România interbelică, unde democraţia era subminată de corupţia generalizată şi de tendinţele autoritariste ale regelui Carol al II-lea. Experienţa germană din anii 1930 l-a inspirat atunci când a scris Schimbarea la faţă a României, în care, pe de o parte, Cioran a lansat o critică virulentă asupra situaţiei politice şi sociale din România interbelică, iar, pe de altă parte, a chemat la realizarea unei revoluţii violente, prin care să fie răsturnat sistemul politic şi social criticat. Naţionalismul promovat de Cioran a fost diferit de acela afişat de mişcările de extremă-dreapta din România interbelică (precum Legiunea), deoarece acesta respingea ca fundamente pentru o revoluţie naţională valorile civilizaţiei rurale româneşti şi tradiţia Ortodoxiei (Laignel–Lavastine 2004, 175–176). În opinia Ilincăi Zarifopol–Johnston, Schimbarea la faţă a României “reflectă climatul politic din ce în ce mai radical din anii 1930” (Zarifopol–Johnston 2009, 92). Experienţa Germaniei Naziste şi influenţa profesorului Nae Ionescu l-au apropiat mult pe Cioran de Mişcarea Legionară. Începând din 1933, Cioran îşi exprimă deschis susţinerea pentru Legiune în articolele sale din presa românească. După un timp petrecut în ţară, Cioran a primit în 1937 o bursă din partea Institutului Francez din Bucureşti, astfel încât a putut petrece intervalul de timp 1937–1940 în Franţa. În toamna anului 1940, instalarea la putere a Statului Naţional Legionar l-a făcut să se întoarcă pentru scurt timp în ţară. Atunci, cu ocazia unor emisiuni la radio, Cioran a făcut elogiul lui Corneliu Zelea–Codreanu, ucis în 1938 din ordinele lui Carol al II-lea. Datorită poziţiilor sale pro-legionare Cioran a fost numit pe un post de consilier pe probleme culturale în cadrul legaţiei române de pe lângă regimul de la Vichy. În 1942, îşi prelungeşte şederea în Franţa cu o bursă la Școala românească de la Fontenay-aux-Roses, pentru ca în 1945 să decidă să nu se mai întoarcă în ţară. În a doua parte a anilor 1940 şi în decursul anilor 1950, a dus o viaţă modestă, beneficiind de o serie de servicii publice disponibile pentru studenţi. În 1942, Cioran a cunoscut-o pe Simone Boué, care a devenit companioana sa pentru restul vieţii.
Începând cu anul 1945, acesta a decis să renunţe a mai scrie în limba română şi a ales să devină scriitor de limbă franceză. După publicarea în anul 1949 a primei sale cărţi în limba franceză Précis de decomposition, Cioran s-a integrat în cercurile literare din franceze şi a primit câteva premii. A continuat să publice mai multe volume de eseuri precum: Syllogismes de l'amertume (1952), La tentation d'exister (1956), Histoire et utopie (1960), Le mauvais démiurge (1969), De l'inconvénient d'être né (1973). Deşi a ajuns un scriitor cunoscut în Occident, Cioran a evitat să dea interviuri în presă şi să apară la televiziune, fapt pe care Alexandra Laignel Lavastine îl explică prin teama sa că devenind un personaj public prea cunoscut, trecutul său fascist ar fi putut fi scos la lumină (Laignel–Lavastine 2004, 477, 547). În viziunea istoricului literar Matei Călinescu, Cioran a încercat să îşi abordeze trecutul problematic prin rescrierea vechilor texte publicate în România. Călinescu consideră că prin eseul său din anul 1956 “Un popor de solitari”, Cioran a vrut “să îşi revizuiască vechile texte publicate în limba română şi să se distanţeze de ele – păstrând însă secretul” asupra acestui trecut (Călinescu 1996, 207–208).