Andrei Lupan (n. 15 februarie 1912, Mihuleni, județul Orhei - m. 24 august 1992, Chișinău) a fost un poet, dramaturg, eseist, publicist și persoană publică bine cunoscută în RSS Moldovenească. A devenit membru al Academiei de Științe din RSS Moldovenească în anul 1961. A absolvit Școala Agricolă din Cucuruzeni (1929) și Școala de Viticultură din Chișinău (1934). În 1935 a devenit student al Facultății de Agronomie a Universității „Al. I. Cuza” din Iasi, cu sediul la Chișinău. A absolvit Institutul Agricol din Chișinău în 1941, deja sub dominație sovietică. În perioada interbelică, și-a făcut debutul literar ca poet, scriind într-un stil apropiat de cel al poeților români Tudor Arghezi și Ion Barbu. A devenit militant în mișcarea comunistă și, mai târziu, membru al Partidului Comunist Român. În timpul celui de-al doilea război mondial, a colaborat cu Comitetul pentru Radiodifuziune al RSSM, evacuat la Moscova. După 1945 a fost în repetate rânduri președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1946-1955, 1958-61). De asemenea, a ocupat postul de secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS (1954-1971), de președinte al Sovietului Suprem al RSSM (1963-1967) și, în final, de vicepreședinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM (1967-1971). Loialitatea sa politică ireproșabilă și activitatea politică militantă anterioară anului 1940 se îmbinau cu competențe și aptitudini literare autentice, în mare parte datorită educației sale din România interbelică. Lupan a devenit, astfel, unul dintre cei mai de încredere colaboratori ai regimului. Totodată, el a susținut reabilitarea patrimoniului clasic (adică includerea celor mai remarcabile personalități literare și culturale românești în „panteonul” cultural al RSS Moldovenești și publicarea operelor acestor clasici în RSSM), precum și revenirea la standardul literar românesc, aliindu-se cu facțiunea „basarabeană” din cadrul USM. Această ambiguitate permanentă a fost tipică pentru întreaga sa carieră și a provocat o serie de atacuri împotriva sa la sfârșitul anilor 1980, atacuri lansate, în mare parte, de membrii generației mai tinere a „șaizeciștilor”. Conflictul său deschis cu colegul său mai tânăr, Grigore Vieru, care a izbucnit la sfârșitul anilor 1980, a reflectat contextul ideologic în plină schimbare al Perestroikăi, precum și diferențele profunde între generații. În ciuda abordării unor probleme similare cu privire la situația lingvistică și la patrimoniul cultural, interpretarea foarte diferită de la sfârșitul anilor 1980, susținută de Vieru, a simbolizat o distanțare clară față de regim și față de moștenirea anterioară a USM, personificată de Lupan. După 1945, Lupan a publicat mai multe volume de poezie, piese de teatru și critică literară, care s-au conformat, în mare parte, liniei de partid sau au fost tolerate de autorități. În 1988 și 1989, în ciuda viziunilor sale anterioare, mai degrabă pro-regim, el s-a apropiat de mișcarea națională, aflată în gestație, și a susținut revendicările inițiale, destul de moderate, pe linie culturală și națională, ale Frontului Popular. În august 1989 Lupan a rostit un discurs la ședința Sovietului Suprem al RSSM referitor la statutul limbii oficiale din RSSM și privind trecerea la grafia latină, susținând deschis legislația lingvistică adoptată la 31 august 1989. Lupan a decedat la Chișinău la 24 august 1992. A primit numeroase premii în perioada comunistă (în special, Premiul de Stat pentru Literatură al URSS din 1975 și titlul de Erou al Muncii Socialiste, precum și pe cel de Scriitor al Poporului al RSSM, în 1982). Moștenirea ambiguă a lui Lupan s-a reflectat și în redenumirea Bibliotecii Academiei de Științe a Moldovei în onoarea sa, în 2007.