Conform unor note și înregistrări foarte timpurii, producția Macskarádió (Radioul Pisicii) a debutat din școala secundară, la începutul anilor 1970, folosind poveștile din revista intitulată Bendzin, ale experimentului comic intitulat Utazás a világ körül (Călătorie în jurul lumii), precum și alte povești, pe care le-a dezvoltat până la sfârșitul anilor universitari, în 1978. Primul magnetofon al lui Darkó a fost faimosul Mambó maghiar, moștenit de la părinții săi, apoi a folosit un SANYO. El a fost foarte inventiv, deoarece știa limitele tehnice ale magnetofoanelor. El nu lucra cu butonul de switch, ci cu mâna, el punea manual banda la capul de înregistrare, în timpul înregistrării. Darkó a făcut totul cu un magnetofon și un microfon.

Benzile audio ale Radioului Pisicii sunt conținute într-un produs est-german cu seria ORWO TYP 120/360 m Double Play, 5/482. Pe caseta sa este indicat “A MACSKARÁDIÓ különműsora” (Programul special al Radioului Pisicii). Pe prima față Macskarádió I. (Radioul Pisicii I) rulează întreaga poveste, iar cea de a doua bandă, Macskarádió II (Radioul Pisicii II.), care este ceva mai flexibilă în structura sa, conține un program muzical de seară. Pe cea de a doua bandă, Darkó a stocat zgomotele, sunetele necesare pentru piesa radiofonică, de exemplu sunetul cârligelor roților trenului, sunetele animalelor.

Radioul Pisicii nu este numai un studio, dar un loc spiritual, în care lucrurile se adună, se întâlnesc sau se despart, un loc ocult, unde se întâmplă dispunerea și potrivirea poveștilor. Toate personajele vorbesc prin vocea lui Darkó, o voce maghiară de film caracteristică anilor patruzeci ai secolului trecut, pe un bon ton (manierat, politicos). Dar acestea sunt voci experimentate, interpretul a vorbit întotdeauna în sanctuarul Radioului Pisicii, numai atunci când a fost suficient de exaltat. El a realizat înregistrarea audio în etape. Elaborarea fiecărui detaliu, fiecărei secvențe este mentală. Potrivit lui Péter Egyed, faptul că a făcut-o atât de mult – și de departe, nu dintr-o singură încercare – a transformat-o într-o poveste extrem de complicată. Există cel puțin trei nivele, greu de sesizat chiar și după una, două sau trei audieri. Datorită metafizicii și complexității sale, este evident că piesa radiofonică nu a fost făcută pentru publicul larg. Continuitatea întâmplării este persecuția. Personajele sunt împărțite, în principal, în trei grupe. De fapt, există o bătălie de intenții, în care tipul de înșelăciune al serviciului secret este crucială. Este o chestiune de fals, credulitate; cine este capabil să reconstruiască realitatea reală în câmpurile virtuale de sunet?

În Cluj și în Târgu Mureș îi era cunoscută lumea, lumile construite de el. Când István Darkó dorea să se afle în elementul său printre cunoscuți și prieteni, el aducea Radioul Pisicii și îi lăsa să-l asculte. Ei l-au ascultat, s-a răspândit vorba, iar notorietatea Radioului Pisicii a depășit teoretic și, practic, și cercul mai restrâns de prieteni. Avea un misticism. Nu s-a răspândit ca un samizdat, pentru că era o bandă originală și o copie a ei nu a fost făcută niciodată. Dar faptul că această bandă a fost ascultată de 10-20-50-100 de oameni și așa mai departe a transformat-o într-o producție semi-publică. Pe bandă rulează o analiză continuă a ființei. În lumea lui Darkó, există un pic de Orwellian, lumea trecerii, a lucrurilor care încă nu s-au întâmplat, care nu pot fi experimentate de omul viu. În viziunea sa asupra vieții a existat și o apropiere extraordinară a morții. Să fim atenți, pentru că trăim într-o lume în care și cealaltă lume apare, chiar dacă nu vrem să o conștiențizăm!

Interpretând, Péter Egyed nu a putut ignora parametrii de spațiu și timp ai apariției Radioului Pisicii. El credea că Radioul Pisicii trebuia să fi avut un material de experiență, care nu ar fi putut exista independent de ceea ce István Darkó a experimentat. De ce nu a scris altceva? Potrivit lui Egyed, Securitatea, partidul de stat și alte organe nu erau administratorii bine intenționați ai umanității, ci aceia care au urmat ordinele și că ordinea nu era despre servirea binelui societății civile. Ei – contemporanii – au jucat, de fapt, conform decorurilor societății socialiste dezvoltate multilateral. Trebuia să fie jucat pentru ca lucrurile să fie în regulă, dar toată lumea știa că era vorba de altceva decât ceea ce au jucat. În decoruri nu există viața reală, ci doar Nimicul, dar unde era viața reală atunci? El a crezut că viața reală a fost acolo, în ceea ce ei au experimentat în intimitate și în ceea ce a apărut în intimitate, în prietenii adevărate, în relații de dragoste, etc. Societatea avea o viață care sprijinea acest lucru, spre deosebire de cea care dorea să distrugă acest lucru. În armată, ofițerii le-au spus că ei, intelectualii, nu sunt necesari pentru țară, nici ca intelectuali și nici ca soldați. Ei erau “cantitatea neglijabilă” și i-au făcut să înțeleagă că nu au fost socotiți din punctul de vedere al viitorului socialist.