La sfârșitul lui 1983, Dorin Tudoran exprima idei tot mai radicale privind eșecul total și caracterul esențialmente nociv al sistemului comunist în ansamblu. El percepea acest regim ca fiind iremediabil și profund corupt. Tudoran își făcuse deja publice opiniile în 1983, în câteva interviuri cu diverse instituții de presă occidentale, exprimându-și convingerea că România lui Ceaușescu reprezenta o dictatură absolută. În opinia sa, sistemul comunist era principala cauză a decăderii materiale și morale a poporului român. În eseul său, scris la începutul anului 1984, Tudoran a încercat să prezinte o analiză complexă a rolului și situației intelectualilor din România comunistă. Tudoran s-a concentrat, în primul rând, asupra cauzelor subordonării și supunerii totale a colegilor săi față de regimul comunist. El a descoperit rădăcinile acestui fenomen în persecuțiile și declasarea acestui strat social sub presiunea autorităților comuniste de după 1945, comparându-i pe intelectualii români, în mod sistematic, cu colegii lor din Europa Centrală. Printre factorii care au generat acest conformism total, Tudoran a accentuat specificul tradițiilor politice locale; teroarea din primul deceniu și jumătate al regimului comunist, care a dus la „capitularea morală” a intelectualilor; dependența completă față de stat pentru supraviețuirea lor profesională; în fine, manipularea abilă a mobilității lor sociale ascendente de către autoritățile comuniste. Cu toate acestea, Tudoran susținea că supunerea tacită a majorității absolute a intelectualilor din România față de regim a fost, mai presus de toate, o consecință directă a dominației personale a lui Ceaușescu și a specificului sistemului comunist românesc. Eseul conchidea că intelectualii români trebuiau să-și reafirme și să-și asume responsabilitatea față de societatea românească în întregime, imitând și urmând modelul predecesorilor lor din generația pașoptistă, care au reușit să abandoneze tradițiile politice de subordonare față de stat și s-au emancipat prin îmbrățișarea totală a sincronismului cu Occidentul. Respingând conceptul „rezistenței prin cultură” ca fiind ineficient și învechit, Tudoran pleda pentru o alianță cu alte grupuri sociale, conform modelului polonez. În opinia sa, aceasta ar fi fost singura modalitate de a limita cumva abuzurile sistemului comunist, atâta timp cât schimbarea totală era încă de neconceput. Această lucrare, percepută în perioada respectivă drept cel mai radical text scris de un disident român de la Paul Goma încoace, reprezintă încă până astăzi cea mai bună și convingătoare analiză a situației intelectualilor români din perioada comunistă elaborată de cineva din interiorul României. Mihnea Berindei a primit o copie tipărită a textului original, în limba română, pe care apoi a transmis-o redacției revistei L’Alternative, recomandând eseul pentru publicare. Într-adevăr, textul a fost publicat în limba franceză peste câteva luni (în revista L’Alternative, nr. 29, septembrie-octombrie 1984, pp. 42-50; a doua parte a eseului a fost tipărită în următorul număr al revistei). Într-o notă de însoțire specială adresată redacției, Mihnea Berindei scria: „Textul a ieșit mai mare decât trebuia. Dacă e posibilă, propun publicarea lui în două părți! Dacă nu, aș dori foarte mult ... să se păstreze structura lui, cu motto-uri cu tot. Să rămână, adică, ceva din toate capitolele, textul având o anume structură și „strategie”. Poate interesează o altă revistă, în integralitatea lui. Dacă nu interesează ... revista ce l-a sugerat, nu e nici un necaz. Bine că există textul. Poate apărea și cu alt titlu, mai atractiv!” Acest fragment demonstrează în mod evident rolul personal al lui Berindei în pregătirea textului pentru publicare, confirmând postura sa de intermediar între autorii care scriau în România comunistă și publicul occidental. În pofida aparentelor ezitări inițiale ale redacției, textul lui Tudoran a avut un impact destul de important asupra comunității românești din exil și a pregătit terenul pentru apariția unor critici similare pe parcursul următorilor ani. Acest caz evidențiază contribuția lui Mihnea Berindei la pregătirea „itinerarului” acestui text fundamental al disidenței românești spre publicul său țintă din Occident.