Ellenpontok – Colecția privată Tóth include câteva sute de scrisori din acea perioadă. Cele mai interesante sunt scrisorile și notițele de diferite forme și dimensiuni, trecute ilegal peste granița româno-maghiară de diferite persoane în anii 1980. La acea vreme, evenimentele importante din Transilvania erau ştiri valoroase. Măsurile luate împotriva minorității maghiare erau rareori discutate în presă, prin urmare era esențial să se răspândească informația la publicul mai larg, în parte pentru a le proteja pe victimele acestor măsuri, dar și în speranța că situația minorității maghiare din România se va îmbunătăți dacă se atrage atenția asupra abuzurilor comise de regimul comunist român.

Această scrisoare trecută ilegal granița, cu dimensiunile de 15 cm x 14 cm, a fost predată familiei Tóth în octombrie 1984 în timp ce locuia în Budapesta. „Expeditorii” erau cuplul Spaller, vechi prieteni ai familiei Tóth care locuiau în Oradea. Atât Árpád Spaller, cât și soția sa Katalin, erau absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1970, respectiv 1971, în domeniul psihopedagogiei speciale (psihologia sănătății) și al limbii și literaturii române. După absolvire, ambii au lucrat ca profesorii la Oradea (Spaller și Spaller 2006).

Acesta este textul scrisorii:

„Dragi Ica, Karcsi și Zsuzsika!

Iertați-ne că nu v-am scris până acum, deși ne-am bucurat să primim vederea de la voi. Adevărul este că ne e teamă să trimitem chiar și o vedere ca să nu avem aceeași soartă ca Kati Gyulai [Gyulai Katalin, recitatoare din Oradea] (Molnár 1993), care a trecut printr-un control meticulos la graniță, dar i s-a respins intrarea în țară. Un caz nefericit. Pe de altă parte, suntem supravegheați îndeaproape și nu e de joacă. Oamenii sunt în continuare hărțuiți. Árpi Varga [Árpád Varga, 1951-1994] (Sipos 1995), istoricul acela nefericit din Tileagd, a fost și el amenințat. Au intrat și în casa lui Sófalvi, fotograful din Satu Mare care a făcut poze la Masa Rotundă Literară și i-au confiscat câteva filme și cărți. Nu știm când se va termina, dar trebuie să fim prudenți.

Din păcate, ni s-a respins viza de Ungaria. Am aflat în septembrie, deși decizia era luată din iunie. Deci putem cere alta în luna iunie a anului viitor. Din păcate, nu avem mari speranțe. Sprijinul prietenului nostru nu a fost suficient, ceea ce nu ne surprinde. Nu avem alte contacte la care să apelăm, deci să cerem viză în aceste condiții este complet inutil. Știți cumva pe cineva cu influență care ne-ar putea ajuta? Sincer vorbind, ar însemna mult pentru noi acum, pentru că suntem destul de dezamăgiți. Am aprecia ajutorul vostru.

În rest, toate sunt la fel. Muncim și trăim de pe o zi pe alta. Endre merge la școală, are nevoie mare de ajutorul nostru. Fetița crește. Cât despre noi, nu avem vești bune să vă dăm. Cercul Ady este încă activ cu vechii membri. Uneori, când avem timp, mai mergem și noi.

Dacă nu vă supărați, vă rugăm să nu ne mai scrieți, dacă sunt vești importante trimiteți-i scrisorile lui Péter Juhász [muncitor feroviar] gara Biharkeresztes MÁV 4110. Din când în când, vă vom trimite vești despre noi. Deci, vă rugăm, nu ne mai scrieți direct. Dar vă rugăm să ne dați vești despre voi la adresa indicată mai sus. Aveți grija și în corespondența cu ceilalți.

Cu drag, Árpi și Kati.

6 octombrie 1984.”

Scrisoarea familiei Spaller ilustrează perfect frica caracteristică acelor vremuri, care afecta sfera publică dar și viața de zi cu zi a oamenilor. Temându-se că vor fi observați și hărțuiți de Securitate, într-un climat de nesiguranță continuă, oamenii alegeau să păstreze tăcerea și evitau orice formă de manifestare publică. Este grăitor și faptul că expeditorii scrisorii nu dădeau o adresă din România pentru corespondența directă, ci pe acea a gării din Biharkeresztes, o așezare maghiară la 6 km de granița maghiaro-română, care este și punct de trecere a frontierei.

Motivele pentru emigrare nu necesitau multe explicații în acea perioadă. Începând din ianuarie 1983, a devenit din ce în ce mai dificilă obținerea unui permis de ședere de la autoritățile maghiare deoarece cererea presupunea existența unei scrisori de invitație. Acest obstacol administrativ aparent minor – după cum reiese și din scrisoarea de mai sus – putea reprezenta un impediment major pentru familiile care plănuiau să emigreze, deși emigrarea nu era imposibilă: în 1987, soții Spaller s-a mutat în Ungaria unde au reușit să-și găsească locuri de muncă potrivite pentru pregătirea lor. În prezent, locuiesc în Budapesta (Spaller și Spaller 2006).