Filosoful Péter Egyed și poetul Géza Szőcs l-au convins pe István Darkó să scrie și să-și publice scrierile într-un volum separat. Dar scrierile lui Darkó nu au format un gen literar regulat. În cartea sa este, de asemenea, deranjant faptul că una sau două dintre scrieri sunt asemănătoare unei nuvele, sau unei narațiuni, dar nu este totuși așa. Ca expresie literară, este vorba despre text écriture, care este modelat după un gen stabilit. În acele vremuri, textul și textul de literatură ar fi trebuit să-și trăiască momentul și în România, ca și în întreaga Europă, dar aici a fost un mediu nefericit, unde, dacă nu te-ai adaptat la standardele literare, scrierile tale nu erau publicate. Darkó nu s-a adaptat la standardele literare contemporane, pentru că nu era o miză pentru el ca actor. El a scris ceea ce voia, în modul în care a simțit și a văzut. Scrierile sale erau, adesea, modificările scrise ale unui material audio. În anumite cazuri, el ar fi putut auzi mai devreme ce s-a întâmplat decât a putut nota. Scrierea s-a născut din sunet, iar un gen îi dădea posibilitatea unui alt gen, dar Darkó a rămas, de fapt, un actor în fiecare gen, deoarece atât piesele sale audio, cât și scrierile sunt destinate publicului. În “orașul” său trăiesc “oameni distilați,” care se comportă uimitor, dar gândurile, obsesiile lor poartă povara fiecărui om. Darkó a “plagiat” de mai multe ori din scrierile sale anterioare, el a copiat din emisiunile Radioului Pisicii, a publicat scrierile lui Henrik Szénégető sau Fruléz sau a copiat articole din Bendzin. Personajele lumii sale fictive își organizează propria viață, ele creează o realitate fictivă, cu un anumit conținut de moarte, din care se poate înțelege propria realitate, dar care este ascunsă pe deplin din cauza normalității lașității. Singularitatea scrierilor sale rezidă în faptul că ele creează o ficțiune structurală cu mai multe conținuturi și straturi, dar care are un fel de relație hermeneutică cu realitatea contemporană. Darkó nu a uitat niciodată pe cei care scriau povestea contrară, istoria culturală a imoralității, împotriva forței care creează ordinea mondială, și care realizează tot felul de capcane pentru partea indiferentă a umanității; care îi hărțuiește, îi amenință și îi urmărește. Oamenii întunericului și răutății nu pot fi ajutați de putere. Scrierile lui Darkó sunt toate aluzii la o astfel de utopie, în care continuă să fie exprimată atmosfera și deznădejdea existențelor deprimate, Nimicul.

Seria Forrás (Sursa) de la Editura Kriterion avea un comitet oficial, un consiliu editorial. Procedura obișnuită era să ceară o referință fie de la ei, fie de la alt scriitor faimos. Două referințe trebuiau să susțină volumul Forrás, iar editorul era obișnuit să ceară referințe de la cine voia. El nu a cerut o referință de la cine, evident, știa că ar formula o opinie nefavorabilă despre manuscris. De aceea, Egyed s-a adresat poetului și scriitorului László Csíki și Andor Bajor, pentru că știa că ei au înțeles mesajul autorului. Cele două referințe au fost obținute, volumul a fost publicat, și apoi a venit punctul de vedere al membrilor consiliului editorial oficial potrivit căruia Egyed a încălcat regulile și a exagerat sau s-a grăbit. Acest lucru a fost discutat la consultarea organizată la Utunk (Calea noastră) din Cluj, săptămânalul literar, artistic și de critică a maghiarilor din România. La ea au participat, între alții, Zsófia Balla, Géza Szőcs, reprezentând a treia generație Forrás, dar care au spus că manuscrisul trebuia să fie publicat cu orice preț, pentru că era important, pentru că exprima ceva care venea din experiențele lor de viață. Ei s-au regăsit în scrisul lui Darkó, mai degrabă decât în alte scrieri plictisitoare, gri, prăfuite, neînsemnate, care au fost publicate anterior în seria Forrás. Péter Egyed interpretează expresia rezistenței culturale, care a apărut și în presa românească și constituia un gen aparte, în conținutul său ca fiind despre o altă cultură. El susține că, în calitate de editor al Editurii Kriterion, știa exact instrucțiunile cenzurii. El știa foarte bine, care ar fi acea cultură pe care Partidul Comunist Român o aștepta de la autori. El cunoștea termenii cheie, el coresponda datorită diferitelor sarcini cu secretarii ideologici, care întotdeauna indicau ceea ce trebuie să conțină poezia, proza și așa mai departe. Dacă acestea nu erau incluse, o altă cultură se năștea în mod evident, și care nu se conforma orizontului oficial de așteptare. Dar acest lucru nu putea funcționa, pentru că nimeni nu a fost dispus să scrie ca un funcționar de partid în anii optzeci. În mod specific, într-o situație care privea Radioul Pisicii, și în care nu există altceva decât faptul că toată lumea este urmărită, urmăritorul este urmărit și el, acest lucru nu ar putea fi, într-adevăr, corespunzător oricărei norme ideologice oficiale. Potrivit lui Egyed, “opoziția” spune deschis: “nu asta.” Într-adevăr, scriitura lui Darkó nu merge direct împotriva sistemului, dar spune că există un “Altul,” care te exprimă și care nu are nimic de-a face cu sistemul. El spunea că ceea ce trăiești nu este așa și trebuie să acorzi atenție faptului că ești urmărit, că ești aproape de moarte. Acestea sunt sentimentele care transpiră din textul său.

Volumul publicat în 5000 de exemple, care reprezintă astăzi un număr uimitor de copii, a creat o subcultură literară considerabilă. Interpretarea scrierilor lui Darkó a apărut periodic în lucrările criticului literar Attila Mózes, omului de litere Levente Gyulai, scriitorului artist Gábor Martos sau ale istoricului literar și poetului Ágnes Kata Miklós.