În urma organizării ceremoniei de depunere a coroanelor de flori la statuia lui Ștefan cel Mare, pe 11 octombrie 1964, Moroșanu a primit o mustrare aspră, fiind ulterior exmatriculat de la Institutul Politehnic, câteva zile mai târziu. Procesul de exmatriculare a urmat un ritual bine regizat, care a presupus, printre altele, emiterea unei decizii a „colectivului studențesc”, care ar fi fost, chipurile, luată în urma unei inițiative venite „de jos”. Această etapă a fost necesară ca un pas preliminar înainte de emiterea formală a deciziei oficiale, semnate de rector. De asemenea, adunarea a însemnat și o confirmare a loialității și a fidelității politice a corpului studențesc față de regim. Acesta a acționat solidar pentru a elimina orice „elemente străine” din mijlocul său. O strategie similară a fost aplicată și în alte cazuri legate de acuzații de naționalism formulate împotriva intelectualilor moldoveni din această perioadă. Decizia „adunării generale” a studenților a fost emisă pe 14 octombrie 1964. Acest document este revelator nu numai datorită conținutului său, ci și din cauza limbajului eufemistic pe care îl folosea pentru a justifica exmatricularea lui Moroșanu. După un raport preliminar al secretarului organizației de Komsomol din cadrul Institutului, adunarea a luat act de „comportamentul inacceptabil al lui Moroșanu”. Acest comportament s-ar fi manifestat, printre altele, prin absențele sale nemotivate, prin lipsa disciplinei academice și rezultatele slabe la examene, prin afișarea unei atitudini nepoliticoase față de decanul facultății și față de colegii săi și, fapt mai semnificativ, prin „afirmațiile sale pernicioase privind diferite probleme legate de dezvoltarea economică și culturală a republicii”. Moroșanu ar fi respins, „în mod grosolan, incorect și afișând o atitudine vădit disprețuitoare”, încercările colegilor săi de a-l atenționa în privința opiniilor sale și a comportamentului său greșit. Caracterul eufemistic al documentului a ajuns la culme atunci când Moroșanu a fost acuzat de a fi „întreprins un șir de acțiuni apolitice” [o referință voalată la incidentul de la statuia lui Ștefan cel Mare], precum și de „încercarea de a aduna în jurul său un grup de studenți, poziționând acest grup împotriva organizațiilor studențești ale Institutului și încercând astfel să se auto-erijeze în postura de purtător de cuvânt și reprezentant al întregului tineret al Moldovei.” Moroșanu a fost, de asemenea, acuzat de manifestarea unei reacții nesănătoase față de critica colegilor, „călcând în picioare” ziarul studențesc care îi tipărise caricatura. În pofida problemelor sale temperamentale, este evident că comportamentul său politic a fost adevărata problemă care a condus la exmatricularea sa. Deși adunarea s-a încheiat cu recomandarea privind exmatricularea lui Moroșanu din aparentul motiv al „comportamentului său, incompatibil cu statutul de student sovietic” și din cauza atitudinii lui de tip „huliganic” față de profesorii și colegii săi de facultate, invocarea „acțiunilor a-politice” ale lui Moroșanu arată limita de toleranță a regimului, pe care autoritățile sovietice nu erau gata să o depășească. Adunarea a cerut în mod formal exmatricularea lui Moroșanu din Institut, considerându-l „inapt și nedemn de a deveni inginer sovietic și organizator al producției”. Peste două zile, pe 16 octombrie 1964, rectorul Institutului Politehnic, S. I. Rădăuțanu, a semnat ordinul de exmatriculare a lui Moroșanu. Este semnificativ că acest din urmă document reproduce aproape literalmente decizia adunării studențești, subliniindu-se astfel caracterul regizat al întregului eveniment. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor 1960, după ce și-a executat detenția, Moroșanu a reușit să fie reînmatriculat la Institutul Politehnic, după ce a fost primit în audiență de ministrul învățământului superior al Uniunii Sovietice. Acest lucru se datorează persistenței sale, dar și manipulării abile de către Moroșanu a prevederilor legislației sovietice.