Comunismul în România, 1944–1962 a fost de la apariţia sa în Occident în anii 1960 o monografie clasică privind primele două decenii ale României postbelice, care a definit direcţiile de cercetare pe această temă nu doar în mediul academic occidental, dar și în cadrul istoriografie române post-89. Deși cartea a fost scrisă între 1960 și 1963 (înainte de liberalizarea limitată de a începutul anilor 1960, care a permis unor cercetători occidentali să facă cercetări de teren în România comunistă), cu acces limitat doar la surse românești precum presa oficială, statistici, memorii și publicaţii variate ale exilaţilor români din Occident, multe din concluziile cărţii sunt încă valide. Experienţele sale de viaţă din România interbelică și din exil i-au prilejuit în parte cunoașterea directă a perioadei pe care a cercetat-o. Înainte de 1945, acesta avut ocazia să îi cunoască pe unii intelectuali români comuniști, precum Lucreţiu Pătrășcanu. Ca persoană implicată în organizaţiile politice ale exilului românesc, Ionescu a avut prilejul să cunoască persoane care au deţinut poziţii cheie în perioada în care comuniștii au preluat treptat puterea (1944–1947) și care au reușit să fugă în Occident. Acesta a beneficiat și de experienţa pe care avut-o ca șef al secţiei române a Radio Europa Liberă, unde a avut ocazia să acceseze informaţii valoroase și să obţină o perspectivă comparativă asupra regimului comunist din România în context est european. Asemenea majorităţii contribuţiilor occidentale asupra Blocului Sovietic din anii 1950 și 1960, cadru conceptual al cărţii este oferit de teoria totalitarismului. Acesta a abordat regimul comunist din România dintr-o perspectivă comparativă și a încercat să îi înţeleagă evoluţia prin analiza strategiilor sovietice și a impactului lor în Blocul Estic.
Cartea este formată din trei părţi care se concentrează asupra a trei perioade diferite ale României postbelice, o introducere privind istoria Partidului Comunist din România în perioada interbelică și în perioada războiului, precum și concluzii. După cum a explicat autorul în prefaţă, cartea a fost structurată cronologic deoarece a considerat că momentele de turnură în politica României postbelice au fost rezultatele intensificării tensiunilor din timpul Războiului Rece și a transformărilor sistemice suferite de Blocul Sovietic (Ionescu 1964, xvi). Astfel, prima parte analizează etapele procesului preluării puterii de către comuniști în România de la instalarea guvernului Groza în martie 1945 până la abdicarea forţată a regelui Mihai în decembrie 1947. Partea a doua tratează aspectele cheie ale procesului sovietizării în România, precum crearea sistemului partidului unic, epurările din interiorul partidului, colectivizarea agriculturii și desfășurarea primelor etape ale industrializării rapide. Partea a treia a cărţii acoperă perioada 1956-1962, cu o atenţie deosebită acordată efectelor destalinizării și a revoluţiei din Ungaria asupra României, colectivizării și procesului de industrializare rapidă din perioada 1958-1962, precum și a impactului lor asupra relaţiilor politice româno-sovietice. Comunismul în România, 1944–1962 nu este doar o monografie cuprinzătoare asupra unei perioade marcate de transformări politice și sociale radicale, dar și o incursiune originală în momentul de turnură de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. Ionescu a analizat cum Gheorghiu-Dej a eludat în mod abil destalinizarea de la mijlocul anilor 1950 și și-a consolidat poziţia în partid. Acesta a identificat originile desprinderii comuniștilor români de Moscova în disputele economice privind integrarea economică a ţărilor satelit din Europa de Est în CAER și a prezis corect faptul că Nicolae Ceaușescu este favoritul unei posibile competiţii interne pentru succesiune la conducerea Partidului după Gheorghiu-Dej.