Mărturia Aristinei Săileanu-Pop face parte dintre primele sute de înregistrări care se găsesc în arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet, dar ea se distinge prin faptul că relatările includ experiența personală a uneia dintre cele mai puternice figuri ale rezistenței organizată în munții Maramureșului după preluarea puterii de către regimul comunist. Numărul de înregistrare în arhivă al acestei mărturii este 254. Documentele audio cuprind aproximativ 3 ore de înregistrare și se găsesc și în format digital. Realizat de Liana Petrescu, interviul arhivat este însoțit de o fișă a personajului care rezumă conținutul și precizează datele biografice ale Aristinei Săileanu-Pop. Înregistrarea care se găsește în această colecție a fost reprodusă, după prelucrare, și într-un volum publicat în 2008 la editura Fundației Academiei Civice sub titlul Să trăiască partizanii până vin americanii! Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. În cadrul interviului sunt relatate nu numai experiența personală a Aristinei Pop-Săileanu, ci și experiențe similare cu ale personajului principal al acestei mărturii, care se referă la alți membri ai familiei sale sau la alți partizani implicați în mișcarea de rezistență din munții Maramureșului.  Aceștia fie nu au supraviețuit experienței carcerale ce a urmat capturării lor de către trupele de Securitate, fie au fost mai în vârstă și s-au stins din viață înainte de căderea comunismului, fără a mai avea vreodată posibilitatea de a povesti cuiva prin ce experiențe traumatice au fost obligați să treacă. Aristina Pop-Săileanu consideră că este datoria ei să păstreze și memoria acestora.

În privința semnificației propriei experiențe confrontaționale, Aristina Pop-Săileanu crede că victoria personală asupra experimentului comunist din istoria României s-a datorat neabdicării de la principiile moralei creștine: ”A fost o victorie pentru toţi cei care   şi-au păstrat normalitatea. Eu mă consider unul dintre ei. Ţărancă, am fost şi am rămas un om normal, nici eu, nici rudele mele, nu am avut complexe de inferioritate. Tatăl meu a fost adesea în anturajul unor oameni importanţi ai vremii, deşi era pădurar. Când Constantin Brătianu a cedat pământ, cu pădure cu tot, oamenilor din Lăpuş, tata l-a invitat la masă şi apoi au jucat Hora Unirii împreună. Noi nu am suferit de complexe de inferioritate. Întotdeauna am crezut că este în beneficiul ţării să fie cât mai mulţi intelectuali. De la noi au plecat la liceu o sumedenie de băieţi şi fete, pentru că ţăranul vroia ca şi copilul său să ajungă să înveţe carte. Ori, ura asta ’de clasă’ a fost ceva de neînţeles, a exploatat tot ce putea fi mai rău în om. Ea a distrus atâtea destine, a lăsat în urmă numai suferinţă şi moarte, a vrut să-l despartă pe om de Dumnezeu. Să-i ia credinţa, speranţa şi iubirea. Experimentul de care vorbiţi s-a sfârşit cu un ocean de nedreptăţi. Eu sunt doar o picătură din acel ocean.”

În prefața volumului mai sus menționat, Romulus Rusan dă o replică la această poveste mișcătoare prin simplitatea ei și realizează un foarte frumos portret al unui caracter puternic, demn de a fi luat drept model de viață: ”Aristina Pop trece prin cele mai teribile suferinţe, dar găseşte mereu o mână protectoare care o apără. Este omul care se ştie face iubit pentru că nu este în stare de ură. Dezarmează pe anchetatori prin ingenuitate, pe femeile gardian prin faptul că le-ar putea fi copil, pe doctori prin altruismul tinereţii sale. (...) Nu-şi pierde credinţa, refuză resemnarea, continuă să spere. După ce iese din închisoare şi securiştii încearcă s-o folosească, le cere s-o trimită mai bine înapoi, după gratii. Se căsătoreşte ’la prima vedere’ cu un tânăr, Nicolae Săileanu, cu care fusese în aceeaşi închisoare şi care se îndrăgostise de ea fără să ştie cum arată, doar auzindu-i povestea. (...) Cum a reuşit un asemenea caracter să se facă iubit într-o lume a urii, a luptei de clasă? Secretul este numai al Aristinei şi constă, fără îndoială, din ştiinţa înnăscută de a rămâne normală într-o lume a anormalităţii.”