Gyöngy és homok: Ideológiai értékjelképek a magyar irodalomban (Perlă și nisip: simboluri ideologice de valoare în literatura maghiară) este un studiu istoric și estetic al așa-numitului motiv al „scoicii cu perlă,” foarte popular în creația transilvăneană din anii 1920 și 1930, prezent și în perioadele următoare. Mai mult, este o analiză a ideologiei din spatele imaginii poetice, adică a transilvanismului. Această lucrare nu conținea inițial o provocare ideologică la adresa regimului comunist, dar soarta sa de a fi confiscată de poliția secretă a transformat-o într-o parte semnificativă a moștenirii intelectuale a lui Gyimesi legată direct de activitatea sa ca disidentă, după cum subliniază József Imre Balázs. În același timp, în sens cultural, Perlă și nisip a reprezentat o adevărată lucrare de „opoziție”, a cărei înțelegere a conceptului de transilvanism a adus o critică originală la adresa tradiției dominante a culturii minorității maghiare înainte de 1990. Reinterpretarea conceptului de transilvanism după Primul Război Mondial s-a concentrat pe ideea unei Transilvanii federale în cadrul României, care consta din diferite cantoane etnice autonome, organizate după modelul elvețian. Chiar dacă schimbările demografice majore aduse de regimul comunist în Transilvania ar împiedica implementarea acestui plan, transilvanismul rămâne o ideologie influentă printre membrii comunității maghiare și un teren propice pentru creația literară și artistică.

Transilvanismul timpuriu al comunității maghiare a fost un răspuns la schimbările teritoriale traumatizante care au culminat cu Tratatul de pace de la Trianon din 1920 și au creat o minoritate de facto, separată de „țara sa mamă.” În aceste condiții, era nevoie de definirea conștiinței de sine a minorității maghiare și de întărirea identității sale naționale. Această „strategie” de supraviețuire era necesară deoarece eșecul politic și moral al elitelor conducătoare din Ungaria după înfrângerea suferită în război în 1918 i-a împins pe mulți la sinucidere, alcoolism sau emigrare. Până în 1924, două sute de mii de oameni emigraseră din Transilvania în Ungaria. Transilvanismul era o metodă de apărare spirituală și morală, un răspuns pozitiv la consecințele negative ale Tratatului de la Trianon, care facilita acceptarea morală a situației cu care maghiarii din Transilvania s-au confruntat. Principala sa funcție ideologică era să transforme necesitatea într-o virtute: prezentarea dezavantajului ca pe un avantaj, considerarea încrederii în puterile proprii ale minorității ca o frumoasă posibilitate de independență, ca o șansă de a crea valori specifice. Astfel, compensa transilvanismul senzația de pierdere generată de noua situație. În lumina supraviețuirii, această ideologie juca un rol pozitiv care în așa-numita epocă eroică i-a ajutat pe maghiarii din România să își revină din trauma post-Trianon. Trebuie menționat faptul că ideologia era împărtășită de un grup relativ mic de oamenii, care și-au asumat misiunea, sacrificiul, mai ales din spirit creștin; cu toate acestea, este evident că această credință personală nu putea fi transformată în ideologia unui milion și jumătate de oameni.

Critica adusă transilvanismului a început încă din a doua jumătate a anilor 1930 din partea scriitorilor „populiști”. Ei au ajuns la concluzia că transilvanismul nu înseamnă conștientizarea sobră a condiției de minoritate și a intereselor maghiare fundamentale, ci simplă „credință și aspirații” sau iluzie, care creea o imagine falsă a realității. Faptele istorice folosite ca argumente reprezentau, în opinia acestor critici, jumătăți de adevăr, care erau generalizate exagerat de scriitorii ideologi pentru a ascunde alte fapte istorice preponderent negative. Această imagine iluzorie a realității s-a dovedit necesară și în etapele următoare ale vieții minorității pentru care a jucat un rol asemănător. După cel de-al Doilea Război Mondial atât internaționalismul proletar, cât și iluzia fraternității din „bazinul dunărean” aveau ca scop aplanarea conflictelor de interese dintre învingători și învinși, dintre majoritate și minoritate. După ce mulți scriitori și activiști culturali au respins „dublul angajament” în 1968, regionalismul transilvănean și-a redobândit prestigiul anterior, întărit, de asemenea, de nou înființatele instituții minoritare. Manipulările regimului Ceaușescu și atitudinea de care dădeau dovadă anumiți reprezentanți ai maghiarilor din Transilvania de cooperare cu o variantă mai liberală a comunismului românesc par să fi facilitat validarea acestei iluzorii stime de sine regională. Astfel, ideologia transilvanismului a fost reactivată la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, când nevoia redefinirii identității colective a minorității maghiare a reapărut, în timp ce existența sa ca minoritate era încă nedecisă. Această reactivare s-a produs pe fondul reînvierii intenționate a tradiției, în timp ce operele istorice și ideologia lui Ernő Gáll se concentrau pe „demnitatea individului”. Scrierile lui György Beke și poezia celei de-a doua generații de poeți Forrás a menținut, de asemenea, iluzia posibilității de a conviețui, a rolului decisiv jucat de tradițiile istorice din Transilvania și a mitului surplusului moral inerent în natura umană a indivizilor minoritari, care decurge din nevoia de a juca roluri precum „supraviețuire”, „acțiune” și „disponibilitate de sacrificiu”, care paralizează nevoia de a formula interese reale.

Gyimesi s-a ocupat de conceptul de transilvanism – ideologia minoritară interbelică – deoarece considera că un astfel de fenomen moral și ideologic poate permite un compromis politic permanent de la început. Este dificil de trasat o linie între principiul de a-și apăra propriile convingeri și resemnare. Ea s-a întrebat dacă ideologia intelectualilor, care au îmbrățișat eroic destinul de minoritar, este o justificare pentru a nu face nimic ca să-și schimbe situația. În scrierile sale a considerat că și tradiția politică a compromisului a contribuit la faptul că generația sa s-a regăsit într-o situație mai dificilă de minoritate, decât cea din perioada interbelică. Scopul ei recunoscut era să scoată în evidență natura utopică, mitică a acestei ideologii, care ascundea adevăratele interese politice ale minorității și care, în locul unei strategii menite să rezolve satisfăcător situația, le oferea maghiarilor din Transilvania iluzii. Manuscrisul a fost încheiat la începutul anului 1985, când se părea că un set de concepte raționale, suficient de abstracte era mai adecvat pentru a critica ideologia dominantă din perioada interbelică într-o formă editabilă. Autoarea a încercat să evite toate acele simboluri și metafore înduioșătoare care – în viața spirituală a maghiarilor români din anii 1980 – defineau într-o formă ascunsă simțul identității printre maghiarii din Transilvania, și, prin evidențierea valorilor pozitive ale spiritului transilvănean și ale destinului minoritar, a încercat să facă față „dublei oprimări” din timpul dictaturii.

Viziunea asupra transilvanismului exprimată în Perlă și nisip se caracterizează printr-o voce critică destul de dură. Însă această critică nu este directă. Ea este menită în principal să clarifice conceptele, determinată de nevoia de a surprinde adevărata esență a valorilor șlefuite în mituri. Disecarea detașată a componentelor ideologiei a dus la reacții care au inclus etichetarea autoarei ca distructivă și descrierea efectelor manuscrisului ca dăunătoare, din cauză că această dezvăluire nemiloasă a structurii de valori contradictorii din transilvanism ar putea descuraja cu ușurință cititorul să accepte această situație de minoritar aparent lipsită de speranță. Mai mult decât perspectiva critică asupra trecutului, îndreptată în același timp și împotriva prezentului, Gyimesi nu putea oferi argumente pentru a sprijini speranța și nu putea oferi o perspectivă asupra viitorului, deoarece între anii 1985 și 1987 nu vedea șanse reale de schimbare a reducerii drastice a drepturilor minorităţilor, pe care maghiarii din Transilvania erau obligați să o suporte. Considera că este important să realizeze o evaluare corectă a situației și a conștientizării ei de către minoritate pentru a exprima nevoia de reflecție, dorința de detașare spirituală, sistemul de concepte analitice prin care putea identifica până și cele mai delicate contradicții.

Studiul nu a putut fi publicat. A fost confiscat de Securitate pentru prima dată la 1 octombrie 1985, în timpul unei percheziții la domiciliul autoarei. Gyimesi a trebuit să traducă pasaje aleatorii din studiul său în timpul interogatoriilor. Aproape un an mai târziu, la 30 august 1986, Cercul Limes organizat de Gusztáv Molnár a dat ocazia unor discuții pe marginea manuscrisului în timpul unei întâlniri la Ilieni, în județul Covasna. Sándor Balázs, Béla Bíró, Ernő Fábián, Levente Salat au oferit comentarii (I236674/4). Ei intenționau să publice această dezbatere împreună cu studiul „ulterior, când vremurile vor deveni mai favorabile”. La 7 februarie 1987, Securitatea a efectuat o percheziție în apartamentul lui Gusztáv Molnár din București și a confiscat această lucrare precum și materialele Cercului Limes (I236674/1). Dar, până la acel moment, o copie era deja „într-un loc sigur”. Studiul a fost confiscat pentru a treia oară în timpul percheziției la domiciliul lui Gyimesi din 20 iunie 1989 (Cs. Gyimesi 2009).

Gyimesi dorea ca studiul ei – publicat în cele din urmă în 1992 după schimbarea de regim – să fie o „oglindă de avertizare”, care să-i împiedice pe maghiarii din Transilvania să cadă în capcanele autoamăgirii inerente în ideologia interbelică. Perspectiva morală idealizantă caracteristică transilvanismului, răbdarea exagerată până la punctul neputinței, tendința de a îmbrățișa suferința puteau deveni obstacole în lupta pentru drepturile omului. Gyimesi era de părere că trebuie găsit un echilibru între ideologia transilvanistă a supraviețuirii și principiile legale și politice ale luptei. Mai mult, ea credea că este nevoie nu numai de o reconciliere emoțională și morală, ci, înainte de toate, de un cadru legal pentru a asigura o viață decentă, demnă astfel încât maghiarii din Transilvania să poate duce un trai armonios, cu drepturi depline în România, în ciuda statutului lor de minoritate.