De la publicarea sa în 1981, cartea lui Virgil Ierunca Pitești a devenit un volum de referință pentru cei interesați de studierea formelor extreme de represiune puse în aplicare de către regimul comunist român în primii săi ani de guvernare. Cartea se oprește asupra unei "experiențe de o originalitate sumbră" numită "reeducare," care a avut loc în închisoarea de la Pitești între decembrie 1949 și august 1952.Ideea reeducării a fost inspirată de teoriile pedagogului sovietic Anton Makarenko (1888-1939).El a fost un specialist în delincvența juvenilă și partizan al reeducării tinerilor deținuți cu ajutorul altor deținuți de aceeași vârstă și dejareeducați. Autoritățile comuniste române au dus ideile lui Makarenko la nivelul următor, făcând din tortura permanentă principalul instrument pentru reeducarea tinerilor studenți, vinovați de a fi avut alte simpatii politice decât cele comuniste.

În cartea sa, Virgil Ierunca a descris modul în care a început experimentul de reeducare în închisoarea de la Pitești la sfârșitul lui 1949, cu binecuvântarea șefului de atunci al poliției secrete românești, Securitatea, Nikolski și care au fost principalele persoane dintre deținuți implicate în implementarea experimentului. Cartea conține o descriere detaliată a numeroaselor tipuri de torturi pe care tinerii deținuți trebuiau să le suporte pentru a fi reeducați și descrie ultimele zile ale celor care au murit din cauza torturii în închisoarea Pitești, pe baza mărturiilor foștilor prizonieri, care au emigrat din România.

Din punctul de vedere al lui Ierunca, scopul principal al experimentului a fost distrugerea personalității indivizilor care, la sfârșitul reeducării, și-au pierdut valorile și standardele morale și au devenit "oameni noi." În consecință, ei nu numai că erau forțați să renunțe la familiile lor, la prieteni, religie, dar și trebuiau să devină torționarii prietenilor lor sau a altor deținuți închiși.

Virgil Ierunca arăta, de asemenea, cum reeducarea a fost transferată din Pitești în alte închisori din România, cum ar fi Târgu-Ocna, Ocnele Mari și Gherla și cum s-a încheiat în 1952, când autoritățile române au dat vina pe dușmanul lor ideologic, Garda de Fier și adepții săi, pentru atrocitățile, care au avut loc în închisoarea de la Pitești. Comentând asupra problemei responsabilității, autorul menționează că autoritățile române și prizonierii, care au torturat, fără să fi fost torturați anterior, sunt singurii care trebuie să fie învinuiți pentru victimele și viețile distruse în închisoarea de la Pitești.