“În armată, majoritatea gradaților sînt niște incapabili. Și asta în armata RSR-ului [Republicii Socialiste România]! Adolescența m-a făcut să comit niște ‘belele.’ Alții consideră așa. Eu nu. Din această cauză, m-au adus aici. Armata e tîrnăcopul, lopata, cazmaua. Patria are nevoie de mine, dar mă disprețuiește. Am să fac armata cu pușcăriașii [de drept comun].” Acesta este un scurt fragment din manuscrisul care conține jurnalul din armată al lui Ion Monoran. Din aceste cîteva rînduri, cititorul poate intui drama trăită de autor atunci cînd a fost forțat nu numai să îndeplinească munci istovitoare, ci și să trăiască în mijlocul unor indivizi cu care nu avea nimic în comun și cu care, în mod normal, nu ar fi trebuit să se intersecteze niciodată.

În 1974 și 1975, Ion Monoran a făcut armata în condiții speciale la Combinatul Petrochimic Pitești, pentru că fusese deja catalogat drept un “element dușmănos” la adresa regimului comunist din cauza tentativei sale de a fugi din România împreună cu alți șapte colegi de școală pe cînd se aflau în ultima clasă de liceu. Cruzimea experienței de a face armata în România comunistă într-un loc special, împreună cu “pușcăriașii,” este relatată în timp real în cîteva zeci de pagini de jurnal.

Jurnalul din armată al lui Ion Monoran este scris de mînă și este un manuscris inedit. Din el au fost publicate cîteva scurte pasaje, poetizate, în volumul Eu însumi. Numărul paginilor care compun acest jurnal este de aproximativ treizeci.

”De-aș putea să curg încontinuu, să nu obosesc, cum nu obosește râul” este una dintre însemnările de final ale acestui jurnal care relatează experiența abrutizantă a unui om extraordinar de sensibil confruntat cu serviciul militar impus de statul comunist și cu conviețuirea alături de deținuți de drept comun.