În timpul jumătăţii de veac petrecute în exil (1940–1990), Ion Raţiu a manifestat un interes constant în situaţia politică din România din timpul atât a dictaturii lui Antonescu cât şi a regimului comunist. Implicarea sa a luat forma atât a unor iniţiative de organizare a exilului românesc din Europa de Vest, cât şi a redactării unor contribuţii privind România ca jurnalist sau analist politic. Scrierile sale reprezintă o critică coerentă a regimurilor comuniste şi se remarcă prin analiza complexă a sistemului sovietic de propagandă din străinătate, mai ales din lumea în curs de dezvoltare  (precum cele furnizate în lucrarea Moscow Challenges the World (Moscova sfidează lumea; 1986), dar şi prin observaţiile pătrunzătoare privind trăsăturile regimului Ceauşescu din eseul Contemporary Romania: Her Place in World Affairs (România contemporană: locul ei în politica mondială; 1975). Ultimul volum este o evaluare critică a ceea ce era perceput în Vest ca o desprindere a României de sub controlul Moscovei.

În prima parte a cărţii, Raţiu a făcut o prezentare generală a istoriei Partidului Comunist Român de dinainte de instalarea la putere şi a primei decade a regimului comunist din România. În partea a doua, autorul oferă o evaluare critică a “turnurii naţionaliste” a comunismului românesc din anii 1960 şi de la începutul anilor 1970. Ipoteza sa principală este aceea că naţionalismul liderilor comunişti români, mai ales Gheorghiu-Dej, nu a fost unul “autentic” deoarece acesta nu a afişat anterior atitudini naţionaliste (Raţiu 1975, 31–33). Dimpotrivă, până la mijlocul anilor 1950, acesta a fost un instrument servil al politicilor Moscovei în România. În opinia lui Raţiu, “turnura naţionalistă” se explică prin conflictul izbucnit între liderii sovietici şi comuniştii români din cauza dorinţei primilor de a-şi impune viziunea privind reformarea CAER. Reformele dorite de sovietici urmau a stopa industrializarea rapidă din România şi a transforma ţara în exportator de materii prime şi bunuri de larg consum şi importator de produse industriale. În partea a treia, Raţiu analizează evoluţia relaţiilor între Uniunea Sovietică şi România comunistă în prima parte a anilro 1970 şi pune sub semnul întrebării “independenţa” României în relaţiile cu Moscova. În ultima parte a cărţii, Raţiu a subliniat că imaginea unei Românii “independente” în Blocul Estic era rezultatul politicii externe abile a lui Ceauşescu care a creat în Occident iluzia că relaţiile tensionate cu Uniunea Sovietică au continuat şi în anii 1970. Raţiu argumentează că simularea conflictului cu Moscova a devenit “o afacere profitabilă” pentru Ceauşescu datorită sprijinului economic occidental primit pentru această politică. Cartea lui Raţiu a fost una dintre primele analize critice care au pus sub semnul întrebării imaginea pozitivă pe care Ceauşescu a construit-o în mod foarte abil în Occident la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. Raţiu a furnizat, de asemenea, o analiză complexă a contradicţiilor regimului Ceauşescu, mai ales cea între imaginea sa externă şi osificarea internă a practicilor politice staliniste:  “În timp ce păstra în interior o puritate doctrinară de tip stalinist, comuniştii români au devenit campionii promovării toleranţei privind căile alternative spre socialism, mai mult au ridicat această toleranţă la un rang de principiu” (Raţiu 1975, 36–37).