Biserica fostei Mănăstiri Mihai Vodă este una dintre cele mai vechi clădiri care s-au păstrat în București. Ansamblul mănăstiresc din care a făcut parte, astăzi parțial distrus, datează din 1594, iar de-a lungul secolelor a avut mai multe destinații; între acestea – reședință domnească, spital militar, școală de medicină. Cea mai importantă destinație a fost transformarea în sediul Arhivelor Statului după fondarea și recunoașterea internațională a statului român modern în 1862. Mănăstirea Mihai Vodă, o emblemă a Bucureștiului premodern, a fost ctitorită de unul dintre domnitorii cei mai importanți din panteonul istoriei naționale a românilor: Mihai Viteazul, de unde și numele. Ca domnitor al Valahiei în perioada 1593-1601, a fost singurul conducător al unuia dintre statele pre-moderne existente în perimetrul actual al României moderne care a reușit să aducă sub controlul său militar, “să unifice,” pentru foarte scurt timp (1600-1601) un teritoriu aproximativ egal cu cel al României contemporane. Din acest motiv, Mihai Viteazul a fost considerat chiar începînd cu secolul al XIX-lea un personal cheie al istoriei naționale, care se afla în acel moment la primele încercări profesionale de codificare într-o narațiune cadru. În mod paradoxal, istoriografia comunistă i-a conferit lui Mihai Viteazul un loc infinit mai important în istoria națională decît îi fusese vreodată acordat de istoricii perioadei antebelice sau interbelice. Datorită citirii teleologice a istoriei naționale, specifice (re)interpretării materialismului istoric în perioada regimului Ceaușescu, Mihai Viteazul a devenit prefiguratorul așa-numitei “Uniri de la 1918.” Această sintagmă se referă la alipirea regiunilor istorice din Austro-Ungaria locuite în majoritate de români la așa-numitul Vechi Regat al României, ce nu a avut loc, în fapt, decât în urma Tratatelor de pace de la Saint-Germain (1919) și Trianon (1920). Acest moment istoric a devenit fundamental pentru identitatea națională a românilor în urma (re)codificării istoriei naționale sub directa îndrumare a partidului și impunerii acestei versiuni ca reprezentînd ”adevărul istoric unic” prin intermediul documentelor adoptate la Congresul XI-lea al PCR din 1974. Conform acestei interpretări, Mihai Viteazul a fost primul domnitor care a realizat unirea românilor și a anticipat prin acțiunile sale momentul culminant al istoriei naționale, ”Unirea de la 1918,” care a fost realizată printr-o acțiune autohtonă, ”voința maselor” de români, și nu la masa negocierilor. Această imagine a lui Mihai Viteazul a fost intens promovată sub regimul Ceaușescu, nu numai prin manuale școlare sau lucrări istorice, dar mult mai eficient prin intermediul unei narațiuni cinematografică: filmul Mihai Viteazul (1970), care îl are ca protagonist pe unul dintre cei mai îndrăgiți actori ai perioadei comuniste, este pînă astăzi cel mai vizionat film istoric românesc, cu peste 13 milioane de spectatori, și al treilea într-un clasament absolut al filmelor artistice produse în România, cu numai 1,3 milioane de spectatori mai puțin decît primul clasat.

În ciuda importanței deosebite acestui personaj istoric în redefinirea și reproducerea identității naționale sub regimul Ceaușescu, complexul mănăstiresc pe care l-a fondat și care a constituit o emblemă a Bucureștiului premodern a devenit victima cea mai cunoscută a demolărilor comandate de același regim. Datorită poziției înalte pe care o ocupa în peisajul urban, locul său a fost destinat Casei Poporului. Ca urmare, în 1985, ansamblul mănăstiresc a fost demolat, iar biserica și clopotnița au fost mutate din locul originar pentru a face loc ansamblului arhitectural comunist, al cărui piesă de rezistență avea să devină Casa Poporului, astăzi sediul Parlamentului României. Inițial programată să fie demolată (prin urmare, programată să împartă soarta altor 20 de biserici care au fost demolate între 1977 și 1989), biserica Mihai Vodă a fost salvată în ultimul moment de la distrugere. Soluția de compromis a fost mutarea prin translatare de pe dealul pe care fusese ctitorită de voievodul Mihai Viteazul într-o nouă poziție la baza dealului, unde urma să fie ascunsă de noile blocuri ce trebuiau construite. Astfel, în urma acestei operațiuni de translatare în pantă a bisericii, biserica a fost deplasată pe o distanță de 289 m și coborîtă pe o verticală de 6,2m. Inițial amplasată pe pe Dealul Mihai Vodă, pe fosta stradă a Arhivelor nr 2, ea se găsește acum pe strada Sapienței nr 4. În cadrul acestui proces de reconfigurare radicală a centrului orașului București, alte 8 biserici au fost mutate în același fel cu biserica Mihai Vodă. În sine, aceste operațiuni au necesitau multă inventivitate inginerească, ceea ce le poate plasa și pe ele în rîndul acțiunilor de opoziție culturală, de găsire a unor modalități nu de încălcare directă a ordinelor primite, ci ocolire a acestora prin propunerea unor soluții care să devină tolerate. În colecția privată a lui Alexandru Barnea se găsesc trei fotografii cu această biserică, care au fost realizate în anul 1985, cu cîteva luni înainte ca acest edificiu să fie strămutat. Ele stau mărturie pentru politica de remodelare a trecutului specifică regimului Ceaușescu, care s-a folosit intens de istoria națională în scopul legitimării, dar în același timp a distrus tot ceea ce nu se potrivea noii versiuni secularizate a acesteia. Prin transformarea întregii istorii naționale într-o preistorie a partidului comunist, domnitorii care au luptat pentru ”unitate și independență” au devenit precursori ai secretarului general al partidului, care – continuînd modelul acestora – încerca să urmeze o politică de distanțare față de Uniunea Sovietică. Tot ce nu se potrivea însă cu viziunea ateistă a regimului comunist era condamnat la uitare sau chiar la distrugere. Acțiuni precum cele ale colecționarului Alexandru Barnea au contribuit decisiv la conservarea memoriei istorice pre-comuniste a românilor.