Congresul Uniunii Scriitorilor, care a avut loc în 1954, părea un context puțin probabil pentru a aborda probleme controversate, iar președintele Uniunii, Andrei Lupan, părea un candidat și mai improbabil pentru a face acest lucru. Originea socială și loialitatea ideologică a lui Lupan erau ireproșabile din punctul de vedere al regimului, în timp ce aptitudinile sale literare erau superioare multor colegi, datorită educației sale primite în România interbelică. El susținea, în general, tabăra „basarabeană” din cadrul USM, contribuind la îmbunătățirea calității producției literare create de membrii asociației. Totuși, apropierea sa față de regim a fost, de asemenea, incontestabilă. Această ambiguitate a caracterizat întreaga carieră a lui Lupan, el fiind atacat de reprezentanții „generației șaizeciste” la sfârșitul anilor 1980 pentru oportunismul său politic și pentru eșecul său de a acționa pentru a-i proteja pe colegii săi persecutați de regim (a se vedea Masterpiece 2). Cu toate acestea, în 1954, imediat după moartea lui Stalin și în climatul încă incert al „dezghețului” abia schițat, Lupan a abordat în mod deschis problema patrimoniului literar clasic, inițiind una din primele discuții publice pe această temă. Această chestiune era controversată, în principal, din cauza „patrimoniului literar comun” pe care l-ar fi împărtășit cultura română și cea „moldovenească”. În primii ani postbelici, autoritățile sovietice au încercat să continue, deși cu mai puțin elan, proiectul de construire a națiunii „moldovenești” inițiat în RASSM în perioada interbelică, care postula existența unei națiuni și culturi „moldovenești” separate de cea română. Acest lucru presupunea, de asemenea, construirea unei limbi standard distincte, precum și respingerea unor figuri culturale și literare considerate „ne-moldovenești” și legate de „naționalismul burghez” românesc. Cu toate acestea, începând de la mijlocul anilor 1950, existența unui „patrimoniu cultural comun” aparținând ”culturii moldovenești” și celei române a început să fie subliniată de facțiunea „basarabeană” din cadrul USM. Acest lucru era în concordanță cu alte bătălii culturale similare care se desfășurau la periferia sovietică, cum ar fi exemplele afinităților dintre limba și cultura tadjică / persană și conexiunea karelă / finlandeză. Cu toate acestea, problema „patrimoniului clasic” reprezenta, în primul rând, o miză în lupta tot mai evidentă din interiorul USM dintre „basarabeni” și „transnistreni”. Prima facțiune susținea reabilitarea parțială a moștenirii culturale românești tradiționale, iar a doua tabără se opunea vehement acestei tendințe. Instituțiile centrale din Moscova i-au sprijinit, în general, pe „basarabeni”, asigurându-le victoria finală. În raportul său, Lupan menționa, în primul rând, succesul proiectului care viza publicarea „clasicilor” literaturii (printre care erau incluse figuri precum A. Donici, C. Negruzzi, I. Creangă, C. Stamati, M. Eminescu, dar și V. Alecsandri, A. Russo, I. Neculce, D. Cantemir, A. Mateevici - toți fiind originari din Principatul Moldovei, adică Moldova istorică). Cu toate acestea, pe lângă critica obișnuită a „naționalismului burghez”, Lupan a recunoscut, de asemenea, în mod deschis că „literatura noastră clasică este legată, în mod evident, din punct de vedere istoric, de literatura română”, patrimoniul literar fiind „o comoară comună pentru ambele popoare.” Această afirmație îndrăzneață, în contextul epocii, a fost suplimentată de criticile sale privind „distorsiunile și lipsa de claritate” care ar fi putut duce la „ștergerea moștenirii noastre culturale”. Referințele lui Lupan la scriitori precum George Coșbuc, Alexandru Vlahuță sau Ioan Slavici (care proveneau din afara zonei geografice „moldovenești”) ca parte integrantă a acestui patrimoniu este deosebit de surprinzătoare. El a criticat aspru un articol publicat mai devreme în ziarul oficial Sovetskaia Moldaviia (Moldova Sovietică), care a încercat să îl „confiște” pe Eminescu exclusiv pentru cultura „moldovenească”, negând existența patrimoniului cultural comun cu România. Această atitudine a lui Lupan a fost aprobată, în mod evident, de centru, marcând astfel schimbarea poziției oficiale a Moscovei în această privință. Lupan a contrapus „demnitatea națională”, care ar fi fost stimulată de reabilitarea patrimoniului clasic, „naționalismului [burghez] și cosmopolitismului”, criticate dur de regimul sovietic, dar a constatat totuși că publicarea clasicilor „va contribui la dezvoltarea literaturii noastre, va ajuta la rezolvarea celor mai complicate probleme ale limbii literare moldovenești, va contribui la îmbogățirea și rafinarea treptată a limbii noastre”. În cele din urmă, Lupan a susținut fără echivoc revizuirea standardului literar conform modelului „literaturii clasice”, adică în conformitate cu modelul românesc (fără să afirme, desigur, acest lucru în mod explicit) și a condamnat influențele „folclorice” excesive în domeniul literar. Toate aceste opinii ar fi fost foarte greu acceptabile cu câțiva ani înainte. De fapt, discursul lui Lupan a marcat o schimbare fundamentală în politica oficială, care urma să culmineze cu „reabilitarea clasicilor” și cu revenirea de facto la standardul literar românesc în 1957. Acest caz arată, de asemenea, că revizuirea politicilor culturale la periferiile sovietice, asociată, în mod curent, cu dezghețul lui Hrușciov, a fost inițiată imediat după moartea lui Stalin, în 1954. Combinația „bătăliilor culturale” locale cu semnalele emise de centru, vizibilă în discursul lui Lupan, face ca acest exemplu să fie deosebit de interesant. Cazul respectiv evidențiază, de asemenea, deosebirea profundă, generațională și ideologică, față de perioada Perestroikăi din anii 1980. Așa cum arată controversele și conflictul deschis dintre Lupan și Grigore Vieru (a se vedea Masterpiece 2), deși problemele discutate rămân similare, interpretarea lor era foarte diferită în cele două perioade. Dincolo de asemănările de fond, conflictele generaționale și ideologice din anii 1980 au reprezentat o etapă nouă și radicală atât pentru dinamica internă a USM, cât și în raport cu atitudinea acestei organizații față de regim.