Cea mai importantă parte a fondului Raţiu–Tilea se referă la viaţa politică și culturală din diaspora românească din Occident între anii 1940 și 1989. Unele dosare privind exilul românesc se referă doar la chestiuni organizatorice, în timp ce altele vizează cu precădere un eveniment sau o iniţiativă. În această ultimă categorie se înscrie și dosarul intitulat „Textele Memorandumului 1977,” care ilustrează iniţitiva luată de Ion Raţiu în 1977 de a o organiza la Londra în perioada 1–4 aprilie 1977 o întâlnire a comitetului românilor care trăiau în exil. Prin acest document se protesta împotriva încălcărilor drepturilor omului de către regimul Ceaușescu (Fond Raţiu–Tilea/29, 16). Deși Raţiu însuși a redactat memorandumul, expeditorul oficial a fost așa-zisa „Întrunire a românilor din Londra (1–4 aprilie 1977).” Documentul a fost conceput pentru a fi trimis guvernelor statelor care semnaseră Actul Final de la Helsinki, guverne ai căror reprezentanţi urmau a se întâlni cu ocazia reuniunii CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa) de la Belgrad din perioada 4 octombrie 1977 – 8 martie 1978. Dosarul cuprinde ciorne și versiunea finală a textului memorandumului, o scrisoare adresată „ţărilor semnatare” ale Actului de la Helsinki, mesaj la care a fost anexat textul memoriului, precum și o listă a persoanelor care au participat la întâlnirea menţionată de la Londra.
Contextul politic din Blocul Estic în anii 1970 a fost marcat de emergenţa a numeroase mișcări de disidenţă care au profitat de breșa creată în sistemul represiv de prevederile Acordului de la Helsinki, pe care statele comuniste l-au semnat. Chiar și în România, unde nu apăruse până atunci nicio mișcare importantă de disidenţă, Paul Goma și-a exprimat solidaritatea cu Charta 77 și a lansat o mișcare de apărare a drepturilor omului urmând acest model din Cehoslovacia (Petrescu 2013, 80–82). Mișcarea Goma a fost pas cu pas destructurată de Securitate, iar iniţiatorul ei forţat să părăsească ţara. Deși România s-a conformat în mică măsură obligaţiilor asumate prin Actul de la Helsinki, puterile occidentale „au trecut cu vederea politica internă a lui Ceaușescu” (Petrescu 2013, 82). Raţiu a fost printre puţinii intelectuali din Vest care în anii 1970 a încercat să scoată în evidenţă politica abilă a lui Ceaușescu de a manipula Occidentul prin prezentarea imaginii unui stat care urmează o linie „independentă” de Moscova pentru a obţine o serie de avantaje economice și politice (Raţiu 1975, 36–37).
Având studii de drept, Raţiu a înţeles perfect oportunităţile oferite de prevederile Actului de la Helsinki de a contracara încălcările drepturilor omului de către regimul Ceaușescu. Aceste prevederi fuseseră deja invocate de mișcări de disidenţă din Blocul Estic. Abilitatea lui Raţiu în această privinţă este ilustrată de argumentaţia complexă dezvoltată în textul memorandumului. Documentul intitulat „Implementarea Actului Final al Conferinţei pentru Securitate și Cooperare în Europa Helsinki, august 1975, de către guvernul Republicii Socialiste România: Memorandum pentru Conferinţa de la Belgrad, 1977, redactat de românii întruniţi la Royal Holloway College, Universitatea din Londra, 3 aprilie 1977” era adresat guvernelor ţărilor semnatare ale actului din Helsinki ca anexă la o scrisoare deschisă. În această scrisoare, Raţiu sublinia că „nu poate fi identificată nicio îmbunătăţire în ţara noastră în domeniul drepturilor omului,” dimpotrivă regimul Ceaușescu a continuat să încalce „libertăţile politice, civile [civic] și religioase” (Fond Raţiu–Tilea/173, 1). Memorandumul a fost structurat în trei părţi, urmând structura Actului de la Helsinki. Privind prima parte a actului, Raţiu a argumentat că „guvernul Republicii Socialiste România a ignorat” prevederile sale, „interzicând orice exprimare a opoziţiei faţă de regim în public sau privat,” „limitând dreptul la asociere doar la structurile Partidului Comunist și organizaţiile sale anexe,” „de către poliţia politică, care are putere nelimitată asupra populaţiei.” În contextul măsurilor represive dure luate împotriva membrilor mișcării Goma, Raţiu a susţinut că „libertatea de conștiinţă, libertatea cuvântului și dreptul de a ţine întruniri nu există” în România sub regimul Ceaușescu, „orice întrunire, marș sau demonstraţie cu sens critic faţă de regim sunt interzise,” iar oponenţii politici sunt „internaţi” în spitale psihiatrice (Fond Raţiu–Tilea/173, 18). El a argumentat, de asemenea, că regimul Ceaușescu nu respectă libertatea religiei și că membrii a numeroase culte sunt „persecutaţi.” Raţiu însuși, fiind credincios greco-catolic, menţiona că Biserica Română Unită cu Roma, care avea peste 1,7 milioane de credincioși înainte de 1948, „rămâne interzisă, membrii săi fiind forţaţi să se alăture Bisericii Ortodoxe Române (Fond Raţiu–Tilea/173, 18).
Privind a doua și a treia parte a Acordului de la Helsinki, Raţiu a subliniat că regimul Ceaușescu a folosit „lipsa de devize străine” ca „scuză pentru a nu implementa alte prevederi” ale Acordului, precum dreptul la liberă circulaţie a persoanelor și informaţiei (Fond Raţiu–Tilea/173, 21). Acesta a acuzat regimul Ceaușescu de faptul că a făcut procedurile birocratice de obţinere a vizei de ieșire din ţară atât de complicate și abuzive, încât „a călători din motive personale sau profesionale în afara României este mai dificil acum decât înainte de Acordul de la Helsinki” (Fond Raţiu–Tilea/173, 18).
Dosarul oferă o incursiune în procesul de organizare a uneia dintre cele mai virulente iniţiative critice la adresa dictaturii lui Ceaușescu lansate în exil de către Ion Raţiu. Conţinutul memorandumului reflectă adeziunea profundă a lui Raţiu la valorile democratice și atitudinea sa critică constantă împotriva dictaturii într-o perioadă în care regimul Ceaușescu cooptase o serie de personalităţi ale exilului românesc prin manipularea discursului naţionalist. Acest dosar exemplifică cum Actul de la Helsinki a oferit instrumente utile și o bază comună celor care lansau iniţiative critice împotriva dictaturilor comuniste, atât din Vest, cât și din interiorul Blocului Estic.
