În Colecția Privată Irina Margareta Nistor există 10 carnețele în care sînt consemnate titlurile tuturor filmelor traduse și dublate cu voce înainte de 1989. Acestea reprezintă, practic, un inventar sui generis al activității ei legate de traducerea casetelor video. Titlurile filmelor consemnate în aceste carnețele respectă criteriul cronologic: sînt ordonate după zile, luni, ani. Înscrisurile sunt făcute cu stiloul, pixul sau creionul. Proprietara carnețelelor menționează nostalgia ca argument decisiv pentru care ele mai sunt păstrate. “Carnețelele în care notam filmele mă ajută să rememorez exact ceea ce am făcut atunci.” Filmele traduse includ toate genurile posibile, de la filme care au luat premiul Oscar la filme mediocre, de la drame la comedii, de la filme de dragoste la filme polițiste, de la desene animate pentru copii la filme de acțiune cu scene violente, care astăzi ar fi interzise minorilor. Numitorul lor comun era proveniența occidentală și distribuirea lor fără a mai trece prin editarea impusă de cenzură, în urma căreia toate scenele considerate problematice erau tăiate.
Irina Margareta Nistor crede că este totuși obligatoriu ca traducerile făcute de ea înainte de 1989 să fie discutate în interiorul binomului “constrîngere-libertate,” care în acest caz nu mai era definit de cenzura impusă de regimul comunist, ci de o autocenzură care depindea de criterii personale. Conform analizei făcute de Irina Margareta Nistor propriei activități de traducere, o asemenea “discuție ajunge automat și la termenii ‘contrîngere-libertate.’ Pe casetele video, traduceam absolut tot. Mai puțin înjurăturile – și despre ele aș vrea să insist puțin. Cînd puneam voce pe casetele video, nu traduceam exact cum se înjura în engleză. Dar aici nu era o chestiune de cenzură. Era o chestiune de educație. La mine în casă nu s-a înjurat niciodată, părinții mei nu înjurau, bunicii mei nu înjurau. Și nici eu nu puteam să spun așa ceva. Noi am avut în familie și deținuți politici. Și eu știam despre acele metode de tortură – cînd îi puneau să își înjure morții, mama, frații, tată, surorile. Cu înjurături grele. Și eu am zis așa: eu nu vreau ca vocea mea să se tranforme într-o voce de torționar. Din afară poate că sună neobișnuit ceea ce v-am spus acum. Nu este deloc așa. Mi se pare cît se poate de normal să refuz să înjur. Nu mă cenzura nimeni – așa cum, poate, s-ar crede. Comuniștii înjurau îngrozitor. Aș fi putut pune pe casetele video acele înjurături. Cînd se enervau, înjurau de mama focului. Inclusiv femeile o făceau. Dar eu am refuzat să o fac.”