Acest document reflectă un mod de organizare și activitate al exilului românesc postbelic, precum și o serie de probleme majore pe care acesta le-a întâmpinat: lipsa mijloacelor materiale și a unității românilor. Exilul românesc, deşi o formă de opoziție a românilor din mai multe perioade istorice, a atins o dimensiune semnificativă în timpul regimului comunist. Exilul românesc postbelic s-a constituit într-un spațiu geografic extins, fiind împărțit pe mai multe continente: Europa, America de Nord, America de Sud, Australia și Africa. Au existat totuși câteva state pe teritoriul cărora românii și-au concentrat forțele în mod special: Franța, SUA, Marea Britanie, RFG, Spania și Canada. Determinat de contextul politic intern şi influenţat de mişcările de pe scena politică internaţională, exilul românesc de după cel de-al Doilea Război Mondial trebuie înțeles ca o reacţie la instaurarea şi dominaţia regimului comunist în România şi ca o formă de opoziţie faţă de acesta. Aflați în afara granițelor țării, românii au încercat să se organizeze, punând bazele unor fundații, asociații, instituții, institute şi publicaţii în scopul de a: reprezenta națiunea română și de a-i apăra interesele până la momentul eliberării; desfășura acțiuni care să ducă la restabilirea sistemului democratic din România; coordona activitatea românilor din afara granițelor țării în vederea îndeplinirii acestei cauze comune; stabili legături cu guvernele occidentale și cu organizații internaționale; reprezenta exilul și de a-i rezolva problemele; colabora cu reprezentanţi ai celorlalte ”naţiuni captive” din Europa Centrală şi de Est în vederea unor activități comune.
Prezentul raport, care însumează 5 pagini, prezintă situația uneia dintre cele mai importante organizații culturale a exilului, Fundația Regală Universitară Carol I. Instituţie culturală cu rang universitar, Fundaţia Regală Universitară Carol I (1950 – 1974) a fost fondată la Paris, la 3 mai 1881, de către regele Carol I şi desfiinţată de regimul comunist de la Bucureşti. Ulterior, la 8 decembrie 1950, din dorinţa de a continua vechea tradiţie a familiei regale, aceasta a fost reînfiinţată de către regele Mihai I, aflat în exil, care s-a bucurat în acest sens de sprijinul Comitetului Naţional Român, care era în viziunea fondatorilor guvernul românilor în exil. Fundaţia a început să funcţioneze efectiv la 1 ianuarie 1951. Scopul Fundației era acela de a: prezenta Occidentului valorile culturii române; afirma și dezvolta legăturile tradiționale dintre cultura franceză și cea română; stabili și menține relațiile cu instituțiile de cultură și învățământ, precum și cu autoritățile administrative franceze; asigura prezența românească în forurile și manifestațiile culturale internaționale; salvgarda patrimoniul culturii naționale; studia problemele culturale și tehnice cu care s-ar fi confruntat România după eliberarea regimului comunist; sprijini și îndruma studenții români din exil; încuraja cercetarea științifică; alcătui o bibliotecă la sediul Fundației; transforma sediul său în Casa Culturii române în străinătate. În fiecare an, conducerea Fundației întocmea un raport de activitate. Un astfel de document se regăsește și în colecția Sanda Stolojan, care s-a implicat în activitățile Fundației și care a publicat poezii și proză în cele două publicații literare ale acesteia: Ființa Românească și Revue des Etudes Roumaines. O copie a acestui document a ajuns în arhiva privată a Sandei Stolojan întrucât era o apropiată a persoanei care a redactat materialul, Constantin Cesianu, și cu atât mai mult cu cât era direct implicată în acțiunile Fundației. În ceea ce-l privește pe Constantin Cesianu (1886-1983), acesta a fost deținut politic în România comunistă între anii 1956-1963. La câțiva ani după eliberare a emigrat în Franța, unde a publicat cartea Salvat din infern, în care a relatat experiența sa concentraționară din România comunistă. Volumul a apărut inițial în limba franceză. În română a fost tradus și publicat în țară în 1992 și este nelipsit în bibliografia de specialitate. La Paris s-a implicat activ în activitățile românilor din exil de mediatizare în Occident a politicilor represive și aberante ale regimului comunist din România.
Raportul pe care Constantin Cesianu l-a redactat în 1971 atrage atenția asupra situației Fundației din 1971, când bilanțul anual al activității sale nu a fost unul pozitiv. Explicația ținea de lipsa mijloacelor materiale care să-i permită să-și atingă scopul și să-și îndeplinească obiectivele. De altfel, cu această problemă s-au confruntat permanent toate organizațiile exilului. În altă ordine de idei, dincolo de situația financiară deficitară a Fundației, raportul prezenta câteva dintre activitățile pe care Fundația le-a desfășurat în 1971: conferințe culturale și sărbătorirea zilelor istorice ale României (1 decembrie – Ziua Marii Uniri, 24 ianuarie – Ziua Micii Uniri, 10 mai – Ziua Independenței). Mai mult, documentul prezenta situația bibliotecii Fundației și profilul cercetătorilor care veneau acolo pentru documentare. În final, se făcea apel la unitatea românilor din străinătate, dezideratul suprem al tuturor organizațiilor exilului, care însă nu s-a concretizat niciodată între anii 1948-1989.