La editarea samizdatul, redactorii și-au dat seama că ei singuri nu vor putea să producă o schimbare radicală a situației lor minoritare, deoarece acest lucru necesita o transformare democratică în țară. Aceasta a dus la ideea comunității de soartă: discriminarea la care erau supuși ar înceta numai dacă majoritatea etnică ar scăpa, de asemenea, de dictatura sufocantă. A existat, deci, o suprapunere între minorități și acei indivizi români democrați, care nu au fost politicieni, dar care, deși nu simțeau pe propria lor piele opresiunea la care erau supuse minoritățile, sufereau, totuși, de lipsa democrației. Editorii au fost ghidați de intenția de a găsi simpatizanți, care să rezoneze cu nemulțumirea lor. Prin urmare, revista a fost parțial bilingvă. Ori de câte ori au simțit nevoia, nu numai că au tradus în maghiară anumite scrieri importante ale ideologilor români, dar au publicat și versiunile românești ale acestor texte. În persoana Doinei Cornea - care a fost un exemplu prin atitudinea ei, prin spiritul său de sacrificiu, prin critica adusă sistemului – au găsit o colegă care, la început, nici nu bănuia că ea cooperează cu ei, întrucât împrumutau câteva dintre declarațiile ei fără știrea ei, în principal de la Radioul Europa Liberă, și corespondau cu ea prin samizdat.

Primul pas al unirii eforturilor maghiarilor și românilor a fost publicarea manifestului intitulată „Fraților – Testvérek" în primăvara anului 1988, în care lingvistul Éva Cs. Gyimesi împreună cu păpușarul, artistul și prozatorul Ivan Chelu, au protestat împotriva potențialelor demolări ale satelor transilvănene. Ca debut al relației stabilite cu Cornea, ei au publicat, mai întâi, o conversație reală între ea și un alt intelectual român (neidentificat) intitulată „Találkozás Doina Corneaval" (Întâlnire cu Doina Cornea), iar apoi au publicat scrisoarea lui Cornea intitulată „Doina Cornea levele a Szentatyához" (Scrisoarea Doinei Cornea către Sfântul Părinte). Opiniile editorilor și ale Doinei Cornea au avut multe lucruri în comun, deși cei menționați primii aveau anumite rezerve cu privire la modul în care ea interpreta situația contemporană. În ciuda tuturor acestor lucruri, ceea ce a contat cel mai mult a fost că, în final, a existat un intelectual român cu care au convenit asupra mai multor probleme și, în anumite cazuri, cu care s-au contrazis „în maniera obișnuită între membrii aceleiași echipe când vine vorba despre clarificarea ideilor". Ei au acceptat apelul lui Cornea pentru solidaritate, unificare, indiferent de naționalitate și au susținut fără rezerve poziția ei de a se evita orice formă de violență. Ei au fost convinși, împreună cu Cornea, că a existat o criză instituțională în România și că, în contextul astfel creat, Securitatea funcționa peste tot. Acordul a inclus, de asemenea, că legile țării trebuie respectate, la fel și tratatele internaționale. Cu toate acestea, editorii au mers mai departe: au crezut că acest lucru nu era suficient pentru minoritatea maghiară și că exista o nevoie pentru aranjamente juridice de bază care să asigure nu democrația socialistă, ci democrația reală, nu numai pentru maghiari, dar și pentru fiecare cetățean român. Totodată, ei au fost de acord cu ideea lui Cornea de stimulare a acțiunii, deși au avut opinii diferite în ceea ce privește forța motrică din spatele ei, respectiv ce ar însemna acest lucru în mod practic. Ei au luat notă de faptul că Cornea nu dorea să fie politician, că ea era, în primul rând, interesată de aspectul moral și că, după părerea ei, era nevoie, în principal, de o reînnoire morală, deoarece fără aceasta, schimbarea politică era imposibilă. Prin comparație, editorii au dorit să facă politică, cel puțin cu ajutorul cuvântului tipărit. Ei s-au îndoit că eliminarea recesiunii morale va conduce la soluționarea crizei politice. În același timp, au acceptat faptul că, în circumstanțele date, toți trebuiau să fie martori și aceasta să fie urmată, apoi, de acțiune.

Ulterior, editorii au început un dialog cu Doina Cornea, care deja era o personalitate disidentă cunoscută în întreaga Europă. Primul ton al acestui dialog a fost dat de Éva Cs. Gyimesi, printr-o scrisoare deschisă, intitulată „Nyílt Levél Doina Corneának" (Scrisoare deschisă către Doina Cornea), care a fost publicată atât în maghiară, cât și în română. Destinatarul putea identifica expeditorul „fără semnătură" pe baza conținutului scrisorii și a experiențelor comune. În realitate, acesta era un dialog unilateral. De fapt, colaboratorii samizdatului au reflectat la mai multe afirmații ale Doinei Cornea, dar nu au primit un răspuns. Un fel de dezbatere la mica publicitate a pornit între aceștia, în care au atras atenția colegei ideologice că atingerea obiectivului, adică schimbarea radicală din România, ar fi trebuit, de altfel, să fie promovat cu mijloace diferite decât cele sugerate de ea. Ei au avertizat-o, că nici măcar ea nu poate înțelege, pe deplin, ceea ce ei, minoritățile, și-au dorit și care este acel plus, care trecea dincolo de așteptările comune în contextul „alianței" lor.

În scrisoarea ei, Gyimesi a inclus rezervele sale formulate cu atenție. Corespondentului „anonim" i-a părut ciudat că destinatarul nu a dorit să construiască o relație mai strânsă cu maghiarii pe motiv că colegii ei români ar acuza că „s-a vândut străinilor". S-a ivit întrebarea: oare ea, în general, refuză să acționeze în mod organizat, sau doar cu ei, cu „străinii", a evitat să-și alăture forțele? Cornea s-a simțit profund rănită, deoarece odată ea a fost, într-adevăr, victima unei ofense nepoliticoase comise de o singură persoană din cauza naționalității ei, dar Gyimesi a avertizat-o: delictele comise de indivizi nu ar trebui să reprezinte un motiv pentru a acuza, în mod colectiv, o întreagă comunitate. Pentru editori, acesta a fost un principiu călăuzitor. Au existat numeroase ofense comise de români, de care ei erau pe deplin conștienți și împotriva cărora editorii au protestat, dar nu au intenționat niciodată să transforme aceste mustrări în acte anti-românești. Acesta era modul în care se așteptau să fie tratați și de cealaltă parte (inclusiv de Doina Cornea). Episodul a fost urmat de cel mai important mesaj transmis de scrisoarea lui Gyimesi, care s-a concentrat pe reconcilierea dintre maghiari și români în spiritul ideologiei transilvanismului. Ulterior, corespondența dintre echipa editorială a lui Kiáltó Szó și Doina Cornea a urmat un curs mai larg. În edițiile următoare, care nu au fost publicate, alte trei epistole aveau intenția de a clarifica mai departe opiniile Doinei Cornea, pe care posturile de radio occidentale le difuzau, susținând că ele erau, de fapt, conforme cu ideile echipei de redacție.