Balladák könyve (Carte de balade) de Zoltán Kallós și Attila Szabó T. conține 259 de balade, dintre care 162 includ și partitura muzicală. În timp ce colecția de balade populare maghiare are o destul de lungă istorie, iar volumele anterioare ale altor cercetători includ și balade care au mai fost publicate înainte, toate baladele din volumul lui Kallós sunt publicate în premieră. Cele mai multe dintre versiunile publicate sunt necunoscute; mai mult, baladele și piesele similare baladelor însoțite de partituri muzicale, prin care autorul a îmbogățit repertoriul de balade, sunt mai numeroase decât baladele publicate de predecesorii săi.

Culegerea de balade populare maghiare a început când Nicephor Elek Gergő (1805-1844), istoric și călugăr franciscan, a vizitat Moldova în 1836, cu o misiune încredințată de Academia Maghiară de Științe (MTA) de a evalua posibilitățile de cercetare a ceangăilor, păstrători ai vechiului dialect maghiar (D. Mátai 1976). La întoarcere, a oferit o relatare a experiențelor sale lui Gábor Döbrentei (1786-1851), membru al MTA (Szinnyei 1893). La îndemnul acestuia din urmă, în 1841, călugărul franciscan minor conventual János Ince Petrás (1813-1886), preot în parohia din satul moldovenesc Cleja, a notat în jur de optzeci şi opt de cântece populare ale ceangăilor culese de la membrii congregației, printre care și opt balade (Domokos 1987). Însă, de-abia în 1956, conținutul manuscrisului trimis la Academie în 1841 a fost făcut public (Kallós 2014). A fost urmat de etnograful János Kriza (1811-1875), un episcop unitarian care a cules materialul cu titlul Vadrózsák (Trandafiri sălbatici) în jurul anului 1848, dar volumul care conține acest material a fost publicat de-abia în 1863 (Kriza 1987). Întregul material, cel mai comprehensiv înainte de publicarea colecției lui Zoltán Kallós, a fost publicat postum în 1882, în cel de-al treilea volum Népköltési Gyűjtemény (Colecție de folclor) (Kriza et al. 1882).

Până în secolul al XX-lea, s-au înregistrat în scris și au fost publicate numai textele baladelor populare maghiare; de la începutul secolului al XX-lea s-au transcris și partiturile muzicale. Mai târziu, din ce în ce mai mulți oameni au început să facă și înregistrări audio, folosind cilindrul fonograf, fonograful și apoi magnetofonul. János Seprődi (1874-1923, istoric al muzicii, folclorist), Béla Bartók (1881-1945, compozitor), Zoltán Kodály, Péter Pál Domokos (1901-1992, istoric, etnograf), József Faragó (1922-2004, etnograf) și János Jagamas au publicat aprox. 160 de balade în total, atât versuri, cât și partituri muzicale.

În comparație cu volumele anterioare, Carte de balade a extins aria geografică de culegere, majoritatea baladelor culese până atunci proveneau din Ținutul Secuiesc. În 1942, la începutul activității de culegător de folclor, tânărul Kallós nu cunoștea foarte bine zona geografică relativ restrânsă din care fuseseră culese baladele, însă, cu noroc, și-a început activitatea în zone mai puțin cunoscute, în partea de nord a Câmpiei Transilvaniei. A început să culeagă balade în zona unde învăța, la Răscruci (Válaszút), apoi a continuat în apropiere la Gădălin, Suatu, Vaida Cămăraș, Vița, Vișea și apoi mai departe la Buza, Tonciu, Strugureni, Fizeșu Gherlii, Sânmărtin. La scurt timp, Kallós și-a îndreptat atenția dincolo de zona copilăriei sale și și-a continuat activitatea în alte trei regiuni. Astfel, a completat cu zone aproape total necunoscute aria de cercetare a baladelor maghiare din România. Datorită eforturilor lui Kallós, zonele deja cunoscute din care fuseseră culese balade ale ceangăilor din Moldova au fost completate cu noi regiuni (Berdilă, Gârleni, Lărguța, Faraoani), care nu apăreau în nicio colecție de balade publicată până atunci de folcloriști.

Chiar mai importantă decât extinderea zonei geografice de culegere este diversitatea baladelor publicate. Se poate observa nu numai numărul mare de balade incluse în acest prim volum, dar și lungimea acestor versiuni. Nici un alt volum de balade maghiare – din România sau din Ungaria – nu conținea balade și piese asemănătoare baladelor atât de multe și atât de lungi și nu a contribuit mai mult la cunoașterea baladelor maghiare. În cazul a numeroase versiuni de balade scrise în stilul vechi, întâlnim adesea piese extraordinar de lungi, care cuprind deseori de la patruzeci până la optzeci de strofe.

Cuvântul baladă este o invenție a istoriei literaturii, cuvântul însuși și conceptul nu erau cunoscute de populația maghiară. Faptul că este cunoscut astăzi se datorează publicațiilor și manualelor. Inițial cuvântul baladă provine din cuvântul italian ballare, care înseamnă a dansa. Genul a fost creat și a înflorit în Franța în secolul al XIV-lea și s-a răspândit în întreaga Europă. Baladele transmit un sistem vechi de valori care a fost păstrat de țărani până în secolul al XX-lea, deși popularitatea lor a continuat să scadă. Aceste balade vorbesc despre egalitatea fundamentală dintre oameni și dreptul lor de a folosi darurile naturii. Țăranii trăiesc conform unor tradiții, reguli și sistem de valori morale care nu au fost consemnate în scris. Omul comite cele mai mari păcate în numele iubirii și împotriva iubirii: baladele povestesc modul și mijloacele de comitere a acestor păcate. Nu se concentrează pe aspecte specifice ale legii, dar vorbesc despre încălcarea regulilor și pedepsele care decurg de aici.

Cine cântă o baladă, când, de ce și cui? În tradiția populară, participanții îndeplinesc anumite roluri în cadrul diverselor comemorări și ceremonii festive, spectatorii sunt și actori care învață rolurile așa încât atunci când se ivește ocazia să poată acționa adecvat. Astfel, fetița din grupul de privitori devine într-o zi domnișoară de onoare, apoi mireasă, soacră, bucătăreasă și mama miresei/mirelui. Arta populară nu este de obicei expusă în vitrină, nu se referă la un tablou care decorează o cameră, la un ornament, la o scenă sau la un spectacol, nici nu face distincția între public și actori. Știm din activitatea lui Kallós că balada ca gen se adresează persoanelor triste, care suferă de lipsă de dragoste sau sunt pedepsite pentru ca au păcătuit împotriva iubirii. Balada narează acest lucru, deși nu povestește realitatea, ci o versiunea recreată artistic a acesteia, într-o formă tradițională și impersonală. Baladele se adresează celor care le cunosc conținutul și pe a căror înțelegere autorul se poate baza. Păcatul este comis, consecințele sale nu pot fi reparate. Însă există o sursă de consolare: nararea poveștii în cuvinte frumoase, formularea elegantă a întâmplărilor pentru a servi drept avertisment (Kallós 2014).

Attila T. Szabó, autorul prefeței la Carte de balade, definea această lucrare ca o capodoperă cu două fețe, una întoarsă spre publicul larg, iar cealaltă spre experții în cercetarea baladelor. Contribuția prețioasă și permanentă a valorosului material sursă publicat în această carte a fost apreciată în special în domeniul științific. Din punct de vedere profesional, publicarea sa a fost un șoc în sens pozitiv. A pavat calea pentru noi posibilități, a dus la noi rezultate și, în același timp, a indicat un nou drum de cercetare continuă. Mai mult, autorul a scos în evidență faptul că publicarea unui material cu adevărat valoros în scopul cercetării științifice nu este posibilă fără includerea notației muzicale.