Cele cîteva zeci de casete video păstrate de Irina Margareta Nistor mai degrabă accidental reprezintă astăzi obiecte de colecție remarcabile nu datorită valorii filmelor pe care le conțin, ci datorită fenomenului cultural de diseminare a filmelor occidentale în România comunistă, pe care ele îl epitomizează. Puține dintre aceste filme sînt capodopere, dar luate ca un întreg, aceste cîteva zeci de casete video sînt ultimele rămășite materiale care amintesc de acest tip de activitate culturală care a reprezentat una dintre cele mai puternice reacții sociale provocate de politicile aberante ale regimului lui Ceaușescu la sfîrșitul anilor 1980. Înainte de 1989, peste 3.000 de filme au fost traduse și dublate cu voce în timp real de Irina Margareta Nistor. Toate aceste filme au fost înregistrate pe casete video, multiplicate și apoi distribuite printr-o rețea informală în toată România. Marea majoritate a filmelor erau de producție occidentală și toate veneau prin filiere clandestine din Occident. “Am picurat Occident cu fiecare dintre aceste filme în casele celor din România,” după cum spune Irina Margareta Nistor. Ea a fost, însă, doar o rotiță într-un uriaș angrenaj atunci cînd traducea și dubla filme pentru indivizi care cîștigau bani mulți de pe urma producerii și distribuirii casetelor video. Prin urmare, ea nu a avut nici mijloacele și nici interesul să colecționeze sistematic filme pe care deja le văzuse în timp ce executa aceste activități. Casetele pe care le mai păstrează erau mai degrabă destinate a fi “cadouri” decît obiecte de colecție. De fapt, majoritatea filmelor care erau distribuite prin această schemă în România anilor 1980 nu erau filme clasice ale cinematografiei, care meritau să fie colecționate. În același timp, valoarea artistică a filmelor înregistrate nu este importantă, pentru că oamenii care le vizionau nu erau interesați în primul rînd de acest lucru. Aceste filme occidentale au avut un impact înainte de 1989 datorită faptului că ilustrau un mod de viată diferit. Înainte de orice altceva, oamenii vedeau în aceste filme occidentale casele și interioarele acestora, mașinile și accesoriile lor, hainele și luxul pe care îl reprezentau. Din acest motiv, toți Românii cunoșteau din aceste filme că se poate trăi într-un mod foarte diferit decît fuseseră ei constrînși în România comunistă.

Aceste zeci de casete video sînt și o mărturie a existenței unei activități care se desfășura la limita toleranței permise sub regimul comunist. Astăzi, sînt multe lucruri încă neclare în privința funcționării întregii inițiative, pentru că acei care au fost direct implicați sînt mai degrabă echivoci. Totuși, Irina Margareta Nistor povestește propria experiență și evaluează acest fenomen din propria perspectivă. “Sînt convinsă că existau oameni sus-puși care controlau această afacere. Oricînd ar fi putut să o oprească; pentru că producea foarte mulți bani. Pe rațiunile economice, cu ‘ilicitul.’ [Legea nr.18 din 24 iunie 1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit; cunoscută pe scurt drept Legea privind veniturile ilicite]. Ce făcea domnul Zamfir intra, de fapt, acolo. Însă erau mulți oameni mulțumiți de această afacere – de aceea a prosperat, de aceea nu a fost suprimată. Teoretic, ‘te lua ilicitul,’ cum se spunea pe atunci. Practic, nu s-a întâmplat ceva de acest gen. Dar sînt convinsă că domnul Zamfir era, cumva, controlat. Poate că era și o supapă lăsată intenționat atunci. Numai cu două ore de program la televiziunea publică – era clar că trebuie făcut ceva. ... Pesemne că era ceea ce se cheamă ‘cu voie de la poliție.’ Un fel de complicitate, cu beneficii de ambele părți. Nu știai, de fapt, explicit că ai voie; mai precis, nu știai pînă unde ai voie...” Comentariile Irinei Margareta Nistor arată că limitele dintre tolerat și interzis nu erau niciodată clar definite și, prin urmare, nu erau cunoscute de cei care se implicau în activități la limita legalității comuniste. Aceste limite, însă, puteau fi împinse tot mai departe în momentul în care înșiși indivizi aflați în aparatul de partid sau în structurile poliției secrete se implicau într-o asemenea activitate. Pînă la ce nivel ierarhic ajungeau să fie cunoscute astfel de activități (semi)clandestine este foarte greu să mai poată fi estimat astăzi.