Obiectivul principal al interviului a vizat procesul de mobilitate socială ascendentă și modalitățile de sociabilitate ale noii generații de intelectuali moldoveni (pe care intervievatul a numit-o un ”val nou” al intelectualității). Acești oameni proveneau din mediul rural, dar au beneficiat de oportunitățile de mobilitate socială ascendentă oferite de sistemul educațional sovietic. În ciuda faptului că reprezentau un produs al acestui sistem educațional, au început, la un anumit moment, să critice regimul comunist. Cazul lui Ion Negură (care se poate considera, fără rezerve, ca o poveste de succes) nu este cu totul izolat. Cea mai mare parte a intelectualilor moldoveni instruiți în perioada sovietică erau de origine rurală, extinzând rândurile primei generații de intelectuali postbelici, după dispariția aproape completă a ”vechii generații” a intelectualității din Basarabia. Cei mai mulți dintre intelectualii formați în perioada interbelică s-au refugiat în România în 1940, în timp ce mulți dintre cei care au rămas au fost deportați de către sovietici. Cazul lui Ion Negură arată caracterul ambiguu al acestei mobilități sociale. În primul rând, orice modificare a statutului presupune o serie de provocări dificile, cu care se confruntă toată lumea, în conformitate cu propriile competențe și resurse, cu mai mult sau mai puțin succes. Se pot observa anumite puncte de cotitură, prin care a trecut subiectul interviului în timpul vieții sale, în conformitate cu ”provocările” care i-au fost impuse de ”istorie” și cu impulsurile de modernizare inițiate de stat (război, foamete, pierderea tatălui, școlarizarea și recrutarea în armată). Socializarea la două niveluri de bază - mediul privat, format din rude și prieteni, și cel instituțional (școală, universitate, locul de muncă, etc.) – i-au oferit subiectului o dublă grilă de ”lectură” a realității și un model binar de comportament; efortul de a împăca aceste două niveluri de socializare i-a marcat strategiile de auto-percepție și de viață. Statul sovietic și instituțiile sale au fost văzute de Negură ca o posibilă cale pentru mobilitatea socială ascendentă, pe care el a urmat-o în mod consecvent. Cu toate acestea, discrepanțele ideologice și morale pe care subiectul le-a perceput tot mai mult ca trăsături esențiale ale discursului oficial sovietic (în raport cu propriile sale concepții și cu etosul mediului său nativ), precum și obstacolele cu care s-a confruntat la un nivel avansat al carierei sale din partea ierarhiei de partid, l-au făcut să își creeze o atitudine ambiguă față de instituțiile statului sovietic. Această poveste de viață arată promovarea socială de care Negură (și alții ca el) s-au bucurat grație instituțiilor de învățământ (școala medie din sat, Institutul Pedagogic din Bălți și Universitatea de Stat din Moscova), dar, de asemenea, și datorită propriilor sale abilități și ”moșteniri” individuale. De asemenea, ar trebui să observăm și traiectoriile / mediile ”alternative” de socializare și educație de care subiectul a beneficiat foarte mult în timpul vieții sale - familia, cercul de prieteni, cercurile literare, literatura română și universală, etc., - și care i-au adus deschiderea necesară, în afară de atuurile educației sale formale, pentru o dezvoltare intelectuală echilibrată. Participarea în cadrul acestor medii alternative de sociabilitate a fost de natură să provoace o anumită neîncredere din partea reprezentanților regimului față de Negură (și alții ca el), care erau suspectați de ”naționalism”. Această suspiciune a avut, în parte, și o bază reală (din cauza mediilor ”alternative” de socializare în care erau implicate aceste persoane). În același timp, neîncrederea partidului în ceea ce privește noile elite intelectuale din Moldova (create în cadrul sistemului sovietic) a avut un efect de ”auto-profeție”. Mulți intelectuali moldoveni tineri din anii 1970 s-au simțit ”blocați” la un anumit nivel al carierei lor și, prin urmare, retrăgându-se în anumite cercuri alternative de sociabilitate, au început, mai devreme sau mai târziu, să răspândească atitudini critice față de autoritățile sovietice și idealurile lor, care erau în contradicție cu misiunea oficială care le-a fost atribuită acestora de către partid.

Aceste cenacluri ”culturale” private, ca și strategiile informale de socializare, care erau caracteristice pentru noua generație de intelectuali moldoveni, sunt un exemplu relevant al opoziției culturale. Aceste adunări, în cadrul cărora participanții discutau politică cel puțin la fel de activ ca și anumite chestiuni culturale, erau frecventate asiduu de scriitori sau alți intelectuali. Membrii acestei noi elite au fost persoane formate, dar și puternic constrânse și limitate în cariera lor, de către același sistem, ca urmare a unei logici duble de ”inginerie socială”: formarea profesioniștilor vs. control politic. În cele din urmă, ei au contestat practicile culturale impuse de regim și au creat limbaje politice de opoziție, subminând legitimitatea sistemului sovietic. Pe parcursul anilor perestroikăi și ale ”revoluțiilor de catifea”, intelectualii au devenit avangarda, care a oferit o alternativă față de sistemul sovietic prin adoptarea valorilor naționale și, ulterior, a principiilor democrației liberale. Într-o anumită măsură, ei au exemplificat conceptul lui Alexey Yurchak de ”a fi în interior și în afară” (vne) (Yurchak 2006: 126-157), adică de a articula un discurs alternativ în interiorul sistemului, dar, în același timp, de a crea spații alternative de sociabilitate în afara sistemului. După cum reiese din exemplul lui Negură, la periferia sovietică naționalismul a devenit cel mai eficient mijloc de a pune la îndoială, iar apoi de a se opune în mod deschis discursului hegemonic al partidului-stat. Cazul lui Negură este, așadar, tipic pentru o mare parte a elitei intelectuale din Moldova, care și-a asumat un rol militant și s-a implicat activ în politică în timpul perestroikăi, doar pentru a se retrage înapoi în mediul literar sau academic, o dată ce deziluzia lor față de politică s-a adâncit, în primii ani de după independență.