Această lucrare a fost terminată în februarie 1988. A fost publicată în Budapesta pe 17 iulie 1988 în cea de-a 25-a ediţie a revistei naţionale săptămânale de tineret numită Magyar Ifjúság (Tineretul Maghiar), publicaţie periodică a Uniunii Maghiare pentru Tineretul Comunist. În scrierile sale, Gyimesi condamnă faptul că un intelectual maghiar, care nu a avut de suferit în urma acţiunilor sale anterioare, poate să se declare “refugiat transilvănean.” Ea înţelege nesiguranţa existenţială a respectivului individ, teama de a-şi pierde locul de muncă în viitorul apropiat, grijile că proprii copii ar putea fi trimişi în regiuni îndepărtate ale României după absolvire. În ciuda acestor lucruri, pe lângă numeroasele argumente pentru susţinerea emigrării, Gyimesi îi îndeamnă să rămână în ţara natală. Ea scoate în evidenţă faptul că părăsirea ţării ar duce la reducerea minorităţii maghiare, care deja e destul de răsfirată şi slăbită, şi spaţiul la care adresantul ar renunţa în mod voluntar nu ar face decât să sporească puterea pe care regimul comunist o are asupra celor care rămân. Gyimesi îi şi judecă pe cei care îşi asumă rolul de “refugiat transilvănean sărac.” Ea reproşează că aceştia nu sunt afectaţi mai grav de situaţia dezavantajoasă mai mult decât ce presupune în general traiul minorităţilor în România. Mai reproşează şi faptul că adresantul niciodată, nici individual, nici colectiv, nu a protestat în public, nici prin petiţii, nici prin memorandumuri, nu a făcut nimic pentru a se asigura că îi sunt respectate drepturile constituţionale referitoare la folosirea limbii materne, la educaţie, la viaţa culturală. Consecinţele acestor eforturi ar fi fost catalogate cel mult drept “naționaliste,” dar “nu este firesc să te lupţi zilnic pentru drepturile stipulate în constituţie şi este şi foarte obositor.” Ea afirmă că     “refugiatul” a fugit nu numai de o situaţie dezavantajoasă comună, ci şi de responsabilitate pe care, în calitate de intelectual, o datora minorităţii de etnie maghiară şi, indirect, naţiunii sale (ACNSAS, I017980/1, 138–141).

Scrierea publicată în Ungaria în iulie 1988 a îngreunat situaţia lui Gyimesi din acel moment, deoarece a menţionat în mai multe cazuri încălcarea drepturilor omului în România, şi a îmbogăţit astfel seria de acuzaţii care fuseseră aduse împotriva ei. În 1987, la Cluj, organele de Securitate deja transmiseseră cazul ei către conducerea Universităţii Babeş-Bolyai și i-au oferit rectorului instrucţiuni de începere a unei proceduri disciplinare împotriva ei. În acest sens, trebuie menţionată întâlnirea disciplinară din 26 iulie 1988, când Comitetul Executiv al Senatului Universităţii i-a dat o ultimă avertizare Évei Gyimesi şi au ordonat ca un comitet format din trei persoane să supravegheze comportamentul şi activitatea sa profesională, suspendându-i statutul academic până când se ajungea la o decizie.

La sfârșitul anilor 1980, “scrisoarea” şi astfel de scrieri în general aveau valoare de gest, lupta pentru apărarea propriilor convingeri şi exprimarea opiniilor erau ele însele o acţiune neobişnuită, iar meritul lor principal era faptul că au perturbat liniştea dictaturii (Király 1993). Relativ puţini oameni puteau auzi sau citi lucrări care aduc critici, mai ales în ultimii ani de dictatură. În încercarea de a compensa această situație, Gyimesi a publicat în 1993 un volum intitulat “Honvágy a hazában” (Dorul de țară în țara natală), conținând lucrările scrise în anii 1980, care fuseseră considerate disidente în acea perioadă, inclusiv studii, corespondențe private și publice, texte din lecturi și conversații, împreună cu lucrările ei mai scurte, scrise după căderea regimului comunist până în vara anului 1992. (Cs. Gyimesi 1993).