Inaugurat pe 5 martie 1969, Club A (de la Arhitectură) a fost primul club studențesc din București și a rămas până astăzi cel mai faimos club de acest fel datorită impactului extraordinar pe care l-a avut timp de două decenii asupra dezvoltării culturii alternative a tinerei generații. ”Clubul A a fost singurul club studențesc din 1969 până în 1975. Mai apoi, au apărut altele, matematica, literele, dar fără să atingă vreodată faima Clubului A. Era o structură foarte închisă; un club cu statut aproape privat,” își amintește Mirel Leventer. Emil Barbu ”Mac” Popescu, cel care a avut ideea înființării lui după o călătorie în Polonia, caracterizează clubul în termenii următori: ”Club A are o rezonanţă mai mult muzicală, dar era şi profesională! Pentru cei de dinafara breslei, se vorbeşte exclusiv de pop, rock şi folk! Dar noi, cei de la arhitectură, eram mai puţin îndoctrinaţi şi mai puţin dispuşi la compromisuri...” Ca și Mirel Leventer, și el subliniază exclusivismul clubului: ”Nu oricine intra! Doar membrii fondatori, membri simpli și abia după aceia studenții care veneau însoțiți fiecare de un membru al clubului.” De fapt, studenții de la Arhitectură au fondat clubul într-o mare măsură prin eforturi proprii: au făcut chetă publică, au strâns suma de 35,000 lei, ceea ce pe acea vreme reprezenta o jumătate de mașină Dacia, au mai primit un supliment de bani de la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa și au achiziționat un subsol din centrul istoric al Bucureștiului. ”Se adunaseră în primul an bani de la studenți – eu nu am prins, eram încă în liceu – și erai membru fondator. Ei bine, a fi membru fondator era un mare privilegiu – aveai acces gratuit. Restul plăteau – era 2 lei intrarea,” își amintește Mirel Leventer.  Tot studenții de la Arhitectură au renovat sediul prin muncă voluntară și datorită expertizei profesionale în amenajarea spațiilor l-au făcut să arate foarte neobișnuit pentru România acelor ani, un spațiu cu-adevărat alternativ. Alexandru Andrieș, unul dintre studenții de la Arhitectură care a devenit un compozitor și cântăreț de muzică jazz, folk și rock și care s-a lansat în această carieră la Club A, își amintește prima lui întâlnire cu acest spațiu alternativ astfel: ”Prima dată am intrat în Club A înainte de a începe cursurile la Arhitectură. M-a impresionat felul în care studenții arhitecți l-au amenajat, de la afișele de pe pereți până la mobilierul din lemn și mesele cu grâu încolțit în centru. Nu mai țin minte ce concert a fost, cine a cântat sau ce s-a întâmplat atunci in Club A – doar felul în care arăta acest spațiu, o altă lume față de ce văzusem eu până atunci. Apoi au început serile speciale de jazz, de rock, de muzica folk și serile de teatru. Chiar și serile de discuții pe teme politice erau altfel decât ce se afișa oficial peste tot. Clar, a fi student la Arhitectură era premiul cel mare!!!”

Despre modul în care era organizat și administrat clubul, povestește criticul muzical Florin Silviu Ursulescu, un alt personaj a cărui carieră a fost legată de Club A: ”Activitatea clubului era dirijată de studenți, la bar, la garderobă, curățenie, electric, aprovizionare, la poartă. În sistem britanic elitist membrii aveau carnete, iar dacă nu plăteai cotizația nu mai intrai, iar un membru nu putea invita decât un prieten! Nu se trecea de studenții-cerberi de la poartă, de aceea nu au intrat milițieni sau securiști deghizați!” De fapt, mai mulți dintre cei care au trecut prin Club A povestesc că acest club era practic protejat de intruziunea milițienilor și securiștilor. Folk-istul Doru Stănculescu își amintește la rândul lui un astfel de episod: ”S-a întâmplat, odată, să intre în fugă un coleg pletos, bărbos și cu blugii evazați! Era ținuta cea mai vânată de milițieni. După el au intrat sectoriștii care, când au văzut aceeași faună, iar într-o latură a scenei și un semn cu ’Oprirea interzisă,’ au înțepenit. A venit Călin Irimescu, șeful clubului, pe-atunci, și i-a întrebat de legitimațiile de acces. Au plecat însoțiți de niște băieți de la echipa de rugby a facultății. N-au mai venit!” Acest tip de relatări sugerează că acestui club i s-a permis funcționarea printr-o complicitate la nivel înalt cu autoritățile comuniste tocmai pentru a permite o insulă de libertate și nonconformism care să funcționeze ca o supapă a potențialului de revoltă al tinerei generații. Faptul că Festivalul Clubului A a fost interzis în 1971, tocmai în momentul în care impactul a crescut brusc prin mutarea manifestării de la Casa de Cultură a Studenților la mult mai spațioasa Sală a Palatului, arată că acest club era tolerat numai atât timp cât avea un statut de funcționare exclusivist, bazat pe obținerea calității de membru și a unui carnet aferent în urma admiterii ca student la Arhitectură.   

Totuși, Club A a rămas cu-adevărat excepțional și pentru că a devenit locul unde se crea o ierarhie paralelă a valorilor, ierarhia celor nonconformiști. Invitația de a cânta în acest club reprezenta recunoașterea  profesională supremă, mult mai importantă decât participarea la orice alte concerte din spațiile alternative sau semi-alternative. ”Veneau oameni care oriunde altundeva erau interziși. Era și cinemateca – cu multe filme din Vest. Era seară de jazz; la un moment dat, era singurul club de jazz care funcționa în România. Când coborai treptele clubului și când intrai acolo, era ca și cum ai fi trecut o graniță: pentru că, de fapt, intrai în Occident,” povestește același Mirel Leventer despre atmosfera din acest club de dinainte de 1989. Club A funcționează și acum, dar are un alt statut decât cel inițial. Imobilul a fost redat foștilor proprietari, dar clubul a fost salvat de către un fost student care l-a cumpărat. Astfel, clubul a fost privatizat, apartenența la el nu mai este însă una studențească, dar proprietarul îi păstrează spiritul nonconformist care a animat înființarea lui  acum aproape 50 de ani. În anul 2012, Doru Ionescu, un cunoscut realizator de emisiuni cu tematică rock și folk, a dedicat acestui club o lucrare cu profil monografic, Club A - 42 de ani: Muzica tinereții tale, o mică enciclopedie a artiștilor și grupurilor a căror carieră nu ar fi fost probabil posibilă fără existența neîntreruptă pentru două decenii a acestui spațiu muzical alternativ.