Phoenix nu a fost numai una dintre cele mai populare formații rock din România comunistă, ci și una dintre cele mai originale prin faptul că a creat stilul numit etno-rock. Fondată în 1961 în Timișoara ca o reală formație multiculturală cu membri din diverse grupuri etno-culturale, formația a luat în 1962 numele de Phoenix, pe care l-a transformat într-o legendă a rock-ului din România comunistă. După ani buni în care s-a întrecut cu formația bucureșteană Sfinx pentru a câștiga concursurile de popularitate în rândurile publicului interesat de curente muzicale alternative, Phoenix a pus brusc capăt carierei sale din România în 1977, când toți membrii săi (cu o singură excepție) au părăsit în mod clandestin țara. Emigrarea nu numai că a provocat interzicerea lor oficială imediată, dar a și conferit formației Phoenix un statut privilegiat în lumea (semi-)clandestină a rock-ului românesc: în timp ce albumele lor nu mai puteau fi găsite decât la prețuri foarte ridicate pe piața neagră, simpla ascultare a muzicii lor a devenit un act implicit de opoziție culturală, iar formația o icoană deasupra oricărei competiții. 

Potrivit lui Béla Kamocsa, unul dintre membrii fondatori, Phoenix s-a inspirat la început din subcultura tinerei generații de dincolo de Cortina de Fier: “Toată generaţia de tineri, de intelectuali din noul val, se uita spre Occident, spre lumea artistică de-acolo.  (...) Era o vreme când la noi apăruseră tot felul de cărţi şi toate acele filme – ‘Blow-up,’ ‘Z,’ ‘Ziua când vin peştii,’ ‘Viaţă sportivă’ - care aveau în prim plan tineri deloc cuminţi, furioşi, protestatari, destul de duri; de-acolo ne revendicam.” După o primă perioadă beat în anii 1960, când formația a cântat mai mult adaptări după piese muzicale din repertoriul celebrelor formații occidentale, precum The Beatles sau The Rolling Stones, Phoenix a încercat să experimenteze noi stiluri, parțial din cauza pierderii popularului lor solo-ist Moni (Florin) Bordeianu, care a emigrat în Statele Unite și a atras astfel interzicerea temporară a formației. Concertul său de adio a avut loc în Decembrie 1969, cu ocazia primului Festival al Clubului A, pe vremea aceea un nou înființat club al studenților bucureșteni de la arhitectură, care va funcționa apoi în timpul întregii perioade comuniste ca o veritabilă platformă a concertelor din lumea subterană a muzicii alternative. După o scurtă perioadă blues de la începutul anilor 1970, Phoenix și-a stabilizat componența și și-a schimbat radical identitatea muzicală până la sfârșitul anului 1971.  

În mod paradoxal, membrii formației și în special liderul Nicu Covaci au fost capabili să sesizeze oportunitatea de a transforma în avantajul lor noul context ostil anunțat de Tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceaușescu, care au reîntărit controlul ideologic al partidului asupra culturii  și au reorientat toate creațiile culturale din România comunistă spre surse de inspirație locale. După 1971, Phoenix a dezvoltat așa-numitul stil etno-rock prin colaborarea cu Institutul de Etnografie și Folclor și cu Universitatea din Timișoara în vederea identificării unor adevărate tradiții vechi. Respingând muzica populară de tip kitsch pe care mijloacele media oficiale o promovau fără încetare, Phoenix s-a întors la mitologia pre-creștină și la folclorul arhaic pentru a se inspira. Mai mult, ei au reușit să creeze o sinteză originală dintre muzica veche legată de ritualuri ancestrale și orchestrația modernă tipică rock-ului.

Acest nou stil a fost promovat în întreaga țară printr-o serie de concerte de mare succes în cluburi studențești. Într-un final, după ce cenzura a eliminat aproximativ jumătate din piese, Phoenix a înregistrat primul  LP, pe care Electrecord, singura companie de discuri comunistă, l-a lansat în 1972 sub titlul Cei ce ne-au dat nume. Acest disc de vinil a schimbat statutul formației, căreia i s-a îngăduit să călătorească la festivaluri internaționale în alte țări comuniste și să participe la cele mai importante concerte rock naționale. A rămas faimos până astăzi concertul din 19 noiembrie 1973 care a reunit cele două formații rivale Phoenix și Sfinx în principala sală de concert din București, Sala Palatului. Atunci, toți cei ce nu au mai putut găsi bilet au fost nevoiți să se confrunte cu violența forțelor de miliție care au încercat să oprească tentativa lor disperată de a intra în sala de concert. Cu această ocazie, Phoenix a prezentat unele piese noi, cântate pe instrumente muzicale vechi, precum blockflote, fluier, caval, ocarină, țambal, și bazate pe texte scrise de unii dintre cei mai talentați poeți timișoreni, Andrei Ujică și Şerban Foarță. Concertul a avut atât de mare succes că Electrecord i-a invitat imediat să înregistreze un nou LP, care a apărut în 1974 sub titlul Muguri de Fluier și a devenit instantaneu un mare hit.  

În 1973-1975, Phoenix era considerată cea mai bună formație în aproape toate sondajele organizate de revistele care erau populare printre fanii muzicii alternative. Formația a continuat să aibă o poziție ambiguă în relația cu autoritățile comuniste, în ciuda aparentei adaptări la politicile oficiale din domeniul culturii și a adoptării surselor locale de inspirație. Spre exemplu, în 1974, a avut loc un important concert Phoenix la una dintre cetățile dacice din munți, un loc foarte greu accesibil, care este azi un sit protejat al UNESCO datorită faptului că reprezintă urmele unei civilizații dispărute, dar care nu era deloc o atracție turistică pe vremea aceea, când niciun ghid nu o menționa. Cu toate acestea, regimul Ceaușescu promova masiv mitul originilor potrivit căruia Românii sunt descendenți direcți ai anticilor daci, pentru că asta dovedea vechimea lor pe teritoriul statului modern și preeminența locuirii acestui spațiu geografic în comparație cu grupurile etno-culturale venite ulterior, printre care și ungurii cu care încă din secolul al XIX-lea se disputa întâietatea istorică în Transilvania. Nici o altă formație nu a mai organizat  un concert într-un asemenea loc care ar fi trebuit să fie considerat de regimul comunist un extraordinar lieu de mémoire, având în vedere importanța conferită dacilor în narațiunea istorică națională. Cu toate acestea, concertul nu a fost difuzat de Televiziunea Română, deși a fost înregistrat. Punctul culminant al carierei formației Phoenix în România comunistă a fost marcat de apariția dublului LP din 1975, primul realizat vreodată în această țară, care a fost lansat sub titlul greșit de Cantofabule (în loc de Cantafabule). Acest album reprezintă lucrarea lor de maturitate artistică, care a înregistrat un enorm succes: potrivit propriilor estimări,  a fost vândut în 500.000 de exemplare.

Cu cât formația devenea mai populară, cu atât mai multe probleme aveau unii dintre membrii ei cu poliția secretă, Securitatea. Din acest motiv, liderul formației Nicu Covaci s-a hotărât să emigreze și și-a atins scopul în 1976 prin căsătoria cu o cetățeană olandeză. Un an mai târziu, s-a întors cu ajutoare pentru cei sinistrați în urma cutremurului din 4 martie 1977 și a profitat pentru a-i ajuta pe ceilalți membri să treacă granița în mod clandestin, ascunși în boxe. Phoenix a continuat o modestă carieră artistică în Republica Federală a Germaniei sub numele de Transylvania Phoenix. După 1990, s-a reîntors în România, unde a scos noi albume și a dat o serie de concerte memorabile.