Uniunea Cineaștilor din Moldova (UCM) a fost o asociație profesională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. UCM a fost creată în mod oficial în octombrie 1962 ca filială a Uniunii Cineaștilor Sovietici, cu scopul de a reuni diverși profesioniști implicați în producția cinematografică (regizori, scenariști, actori etc.). În perioada imediat postbelică în RSS Moldovenească nu a existat un studiou separat pentru producția de filme. Resursele tehnice și logistice necesare au fost împrumutate temporar de la Kiev (1945-47) și Odesa (1948-52). În 1952, la Chișinău a fost creat Studioul Moldova Film. Inițial, acesta a produs numai filme documentare și cronici cinematografice (kinokhronika). În ianuarie 1957, studioul a fost reorganizat și extins pentru a produce filme artistice. Inițial, Moldova Film a fost format din reprezentanți ai industriei cinematografice din Rusia și Ucraina, ceea ce explică de ce majoritatea filmelor au fost realizate în limba rusă. De fapt, rusa a rămas limba dominantă în filmul moldovenesc până în anii 1970. În momentul creării sale, UCM cuprindea 31 de membri, numărul membrilor asociației crescând semnificativ în anii 1960. De asemenea, acest deceniu a marcat punctul culminant în productivitatea și calitatea industriei cinematografice locale. Una dintre cele mai importante figuri ale acestei perioade a fost Mihail Kalik, care a dezvoltat un stil propriu, poetic și nostalgic (Kolybel'naia / Cântec de leagăn, 1960; Chelovek idet za solntsem / Omul merge după soare, 1961). Împreună cu Vadim Derbeniov (Poslednii mesiats oseni / Ultima lună de toamnă, 1965, după Ion Druță), în trecut un cameraman remarcabil, Kalik a devenit unul dintre principalii regizori ai Studioului Moldova Film. La mijlocul anilor 1960, tânărul și ambițiosul regizor Emil Loteanu a ajutat mult cinematografia moldovenească să se emancipeze în continuare, introducând subiecte inspirate din folclor, compoziții luxuriante și impresionante de filmare, dar și elemente melodice care se inspirau din muzica țigănească. Filmele lui Loteanu Krasnye poliany / Poienile roșii (1966) și Lăutarii (1972), pline de pasiune și frumusețe debordantă și neîngrădită, au marcat un nou nivel al conștiinței naționale locale. Filmul Gor'kie zerna / Gustul pâinii (produs de Valeriu Gajiu și Vadim Lâsenko) a încercat să ofere o descriere onestă și curajoasă a problemelor postbelice și, inițial, a fost lăudat pentru realismul său fără precedent. Această atmosferă de optimism și proiecte ambițioase de viitor s-a reflectat în timpul celui de-al doilea Congres al UCM, care a avut loc în decembrie 1969. Totuși, la începutul anilor 1970, atmosfera politică și culturală din RSSM a devenit mai opresivă, ceea ce a condus la interzicerea filmului Gustul pâinii, la eliminarea peliculei lui Mihail Kalik, Liubit’ / A iubi (1968) și, eventual, la plecarea lui Loteanu, Derbeniov și Kalik din RSSM. Evenimentele complexe din anii 1940, prezentate în filmele recent lansate, cum ar fi Gustul pâinii, au redevenit subiecte tabu, iar ceilalți regizori moldoveni s-au concentrat pe subiecte mai puțin provocatoare, în primul rând pe eroismul luptătorilor partizani din Marele Război pentru Apărarea Patriei, precum și pe istoria mai îndepărtată, în filme precum Dimitrie Cantemir (1973). Acest din urmă film este dedicat figurii unui domnitor al Moldovei de la începutul secolului al XVIII-lea, care, pe lângă obținerea unei reputații de nivel european în calitate de savant și cărturar, a fost un aliat apropiat al Rusiei în timpul campaniei de la Prut a lui Petru I (1711). Retrăgându-se în Rusia împreună cu armata țarului,  Cantemir a rămas într-un exil onorific la curtea lui Petru I până la moartea sa. Cantemir era un personaj perfect din punct de vedere ideologic și, astfel, a fost acceptat de autoritățile moldovenești. Declinul în industria cinematografică locală a fost evident între anii 1972 și 1986. Acest lucru se datora intervenției directe a conducerii locale de partid în domeniul respectiv. Autoritățile sovietice moldovenești au încercat (și parțial au reușit) să impună restricții ideologice severe asupra creativității industriei cinematografice. De fapt, din cauza impactului de masă al cinematografiei, constrângerile ideologice erau mult mai stricte în acest domeniu decât în ​​cazul activităților literare sau al spectacolelor de teatru. UCM și-a recăpătat propria voce autonomă doar în perioada Perestroikăi, ceea ce a devenit un fapt evident începând cu cel de-al cincilea Congres al Uniunii din aprilie 1986 și, din ce în ce mai mult, între 1987 și 1988. Membrii UCM au devenit destul de activi în chestiunile legate de ecologie și de protecția mediului, mergând în aceeași direcție ca și colegii lor din cadrul USM în promovarea drepturilor național-culturale și în sprijinirea mișcării naționale, tot mai puternice în perioada 1988-89. Cu toate acestea, UCM nu și-a recăpătat niciodată statutul privilegiat de care se bucurase între 1962 și 1972. Mulți dintre membrii săi marcanți, inclusiv Emil Loteanu, au părăsit RSSM și s-au stabilit la Moscova. În 1991, UCM a devenit o organizație independentă, schimbându-și oficial numele în Uniunea Cineaștilor din Moldova (în română). Industria cinematografică locală a intrat într-o criză profundă după 1990, din cauza lipsei fondurilor și a personalului calificat. Această criză persistă și în prezent, fără șanse de redresare în viitorul apropiat.