Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), cu sediul în București, reprezintă structura centrală a arhivelor naționale din România. Sistemul național de arhive este finanțat și subordonat Ministerului Afacerilor Interne. El este împărțită într-o sucursală centrală în București, una locală tot pentru București și în 41 de filiale județene. Scopul său principal este colectarea, păstrarea și punerea la dispoziția cetățenilor români și străini a documentelor create de instituțiile statului român (inclusiv cele religioase) și a personalităților care au jucat un rol important în viața politică, socială și culturală a României. În afară de documentele de arhivă, arhiva națională găzduiește o bibliotecă impresionantă cu periodice, incunabule, manuscrise, cărți vechi, hărți și fotografii.
Organizarea arhivelor naționale datează din secolul al XIX-lea (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova), când a intrat în vigoare un nou set de legi, numite Regulamentul Organic. În anii următori, se observă o preocupare sporită pentru elaborarea reglementărilor privind selectarea, păstrarea și utilizarea documentelor de arhivă (Berciu-Drăghicescu 1994, 39-40, 46-47). După crearea statului român prin unirea principatelor Țării Românești și Moldovei în 1859, sistemul arhivistic a fost reorganizat. Astfel, în 1862, Arhivele de Stat au înființat o sucursală centrală în București, căreia i-a fost subordonată și filiala din Iași (Dobrincu, Marin, Muraru 2009, 5). După includerea Transilvaniei, Bucovinei, Banatului și Basarabiei în granițele statul român, în urma Primului Război Mondial, arhivele naționale au suferit o nouă reorganizare și trei noi filiale regionale au fost înființate în Cluj-Napoca, Cernăuți și Chișinău. În 1925 a fost adoptată o nouă lege a arhivelor și au fost create mai multe alte sucursale regionale (Berciu-Drăghicescu 1994, 54-56).
Reorganizările administrativ-teritoriale ale României după instaurarea regimului comunist în 1948 au schimbat din nou structura sistemului național al arhivelor. Astfel, fiecare unitate teritorială (regiune sau județ) avea propria filială a arhivelor naționale (Berciu-Drăghicescu 1994, 56-57), cu excepția Capitalei României, unde funcționau două sucursale: una pentru orașul București (din 1950) și o alta centrală denumită denumită Arhivele Naționale Centrale (Dobrincu, Marin, Muraru 2009, 9, 45). Arhivele Naționale Centrale au păstrat arhiva instituțiilor centrale de stat, precum și cele create de personalități, care au jucat un rol important în viața politică, socială și culturală a României. În 1985, datorită programului de sistematizare urbană, au fost demolate sediul Arhivelor Naționale Centrale și clădirea Mănăstirii Mihai Vodă. Birourile și întregul fond de arhivă au fost mutate în actuala locație a Arhivelor Naționale din București (Dobrincu, Marin, Muraru 2009, 9).
Arhivele Naționale Istorice Centrale din București găzduiesc mai multe colecții privinnd opoziția culturală împotriva regimului comunist, cum ar fi colecția Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și colecția Gabanyi. Ele împart în departamente pe baza activității lor zilnice și a tipurilor de arhive gestionate: Biroul Relații cu Publicul, Biroul Arhive Administrative și Culturale, Biroul Arhive Contemporane, Biroul Arhive Economice, Biroul Arhive Medievale, Fonduri Personale și Colecții, Biroul Arhive Tehnice și de Înregistrare (Dobrincu, Marin, Muraru 2009, 10). Între anii 2008 și 2018, Arhivele Naționale Istorice Centrale, singure sau în parteneriat cu alte instituții românești sau străine, au inițiat un program ambițios de digitizare, care vizează crearea unei baze de date on-line cu documente medievale, o arhivă virtuală a genealogiei și o fototecă online a comunismului românesc.
