Adresa

• București Strada Matei Basarab 55, Romania 030167
  Vezi harta

Limbi

• Franceză
• Română

Originea colecției și activitățile culturale reprezentate

• Cenzura în Teatru și Cinema-Colecția Ad-hoc de la CNSAS (acronimul român pentru Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) reflectă dezvoltarea opoziției culturale în domeniul teatrului și cinematografiei în timpul regimului comunist român. Acesta va arăta modul în care actorii și regizorii au găsit modalități semnificative de a se opune cenzurii comuniste și de a-și exprima viziunile artistice care, de obicei, contraziceau canonul oficial al realismului socialist. Dintre cele cinci fonduri ale arhivelor fostei poliții secrete românești, Securitatea, documentele din Cenzura în Teatru și Cinema-Colecția Ad-hoc de la CNSAS pot fi găsite în trei: Fondul Documentar, Fondul Informativ și Fondul creat de departamentul extern al Securității, care a avut nume diferite în timp, dar care este cunoscut, mai ales, sub denumirea de DIE (acronimul românesc pentru Direcția de Informații Externe).Dosarele din Fondul Documentar descriu situația teatrului și cinematografiei românești, în special în anii 1970 și 1980, când regimul comunist a încercat să își consolideze controlul asupra sferelor culturale. Dosarele despre teatrul românesc urmăresc conflictele interne dintre grupurile de actori și regizori, care au intrat în competiție unul cu celălalt pentru a obține controlul asupra instituțiilor în cauză, relația lor cu oficialii de partid și de stat de rang înalt și mai ales, derularea mecanismului cenzurii insistând asupra ultimei sale faze, așa-numitele “vizionări ideologice.”În timpul acestor vizionări, cenzorii sau activiștii culturali cereau, de obicei, regizorului să efectueze modificările obligatorii pentru ca premiera piesei să aibă loc. Rapoartele și notele informative au înregistrat nu doar observațiile cenzorilor sau ale activiștilor despre conținutul pieselor aflate la faza vizionării ideologice, dar și relația complicată și, în special, complicitatea dintre cenzori sau activiștii culturali și regizorii și conducerea teatrelor, care le-a permis celor din urmă să ocolească orientările rigide din domeniul cultural. Un alt punct de interes pentru Securitate și, prin urmare, rapoartele sale, corespondența internă și notele informative colectate l-au reținut, au fost mijloacele folosite de către  regizori și actori pentru a evita sau a diminua efectele cenzurii, astfel încât piesa să poată aborda critic, deși într-o manieră deghizată artistic, unele dintre problemele sociale și politice ale societății românești contemporane. De asemenea, documentele Securității consemnau opiniile exprimate de către directori și actori cu privire la intervenția cenzorilor sau activiștilor culturali pentru asigurarea unui conținut politic corect al pieselor și interzicerea unora dintre ele din aceleași motive de rigoare ideologică. În acest context, trebuie menționat faptul că supravegherea Securității a acoperit teatrele din București și din alte orașe ale României și că printre autorii ale căror piese au fost foarte cenzurate sau interzise s-au aflat scriitori clasici, cum ar fi Ion Luca Caragiale sau scriitori cu legături puternice cu structurile oficiale de conducere, precum președintele Uniunii Scriitorilor din România, D.R. Popescu. În consecință, documentele Securității (rapoarte, corespondența internă dintre inspectoratele sale, note informative) au înregistrat scandalul produs de prezentarea piesei lui D.R. Popescu Mormântul călărețului avar în 1980-1981 la Brașov și București, care punea într-o lumină negativă evoluțiile recente din societatea românească, cum ar fi colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii și a oponenților politici, precum și moralitatea îndoielnică a oamenilor regimului. O atenție deosebită a fost acordată activității regizorale a lui Mircea Cornișteanu de vreme ce spectacolul său după piesa lui Marin Sorescu Există nervi a fost interzisă înainte de premieră și un altul după o foarte bine cunoscută piesă a lui I.L. Caragiale,O scrisoare pierdută a avut în 1988 la Teatrul Național din Craiova. Rapoartele și corespondența internă din anul 1988 au subliniat că, după câteva reprezentări, piesa de la I.L. Caragiale a fost suspendată ca urmare a inițiativei Securității, care a observat existența unor replici cu dublu sens, folosirea necorespunzătoare a steagului național și personajul misterios al unui “om negru”care făcea trimitere la  Nicolae Ceaușescu. El purta haine negre, în timp ce supraveghea atent și suspicios evoluția evenimentelor și proteja pe reprezentantul guvernului central. După ce Cornișteanu a făcut schimbările sugerate de către activiștii culturali, reprezentările au fost reluate cu mare succes în rândul publicului local. Dosarele din Fondul Documentar despre cinematografia românească abordează, de asemenea, problemele legate de conflictele personale din cadrul studiourilor de film, relațiile conflictuale dintre regizori, actori și conducerea studiourilor de film sau între aceștia și cenzorii și alte autorități culturale implicate în supravegherea producției culturale. Acoperind perioada cuprinsă între anii 1960 și 1980, documentele (rapoarte, corespondența internă și note informative) descriu funcționarea mecanismului de cenzură, care a condus la interzicerea mai multor filme românești. În afară de identificarea motivului principal din spatele acestor decizii, documentele Securității înregistrează, de asemenea, și dezvoltarea opoziției culturale a regizorilor români, care au refuzat compromisul cu puterea politică sau care au reușit cumva să păcălească, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, ochiul atent al cenzurii și filmele lor au putut fi prezentate în cinematografe.Ca urmare, materialele adunate de poliția secretă românească descriu circumstanțele în care filmul lui Mircea Săucan (1928-2003) Țărmul n-are sfârșit din 1962 a fost interzis pentru vizionare publică. Ele au  înregistrat, de asemenea, contextul în care celălalt film al lui Săucan, Meandre (1967), a fost interzis de a fi prezentat public la scurt timp după premiera oficială. Meandre spune povestea a trei intelectuali (arhitecți), care sunt forțați să renunțe la libertatea lor de creație și nonconformism într-un context social și cultural nefavorabil. Războiul lui Săucan împotriva cenzurii și refuzul său de a ajunge la un compromis cu puterea politică este cel mai bine surprins în episodul filmului său 100 lei din 1973. Filmul a abordat tema tânărului rebel nevinovat, ale cărui vise și entuziasm au fost zdrobite de conformismul social. Având în vedere refuzul său de a efectua modificările evidențiate de cenzori, filmul a avut premiera, fără aprobarea directorului și numai după ce a fost “mutilat” de către persoane rău intenționate. Alte documente au înregistrat demersurile oficiale pe care Mircea Săucan le-a făcut pentru a emigra în Israel. Părți din dosarele despre cinema se concentrează pe interzicerea filmelor lui Lucian Pintilie, Reconstituirea din 1969 și De ce trag clopotele, Mitică? din 1981, dată fiind critica lor implicită față de autoritățile comuniste și conformismul arătat de români față de puterea politică. Ultimul deceniu al comunismului din România a cunoscut alte încercări de a controla acțiunile nonconformiste în domeniul cultural, iar documentele Securității le-au înregistrat fidel. Filmul Faleze de nisip al lui Dan Pița (1983) a fost oprit de la prezentarea publică la doar 2-3 zile de la premieră, dat fiind criticile lui Nicolae Ceaușescu exprimate în cadrul unei întâlniri la nivel înalt privind problemele culturale din august 1983, cunoscut sub denumirea de Consfătuirea de la Mangalia. Filmul spune povestea unui tânăr muncitor care este acuzat de un medic că i-a furat lucrurile personale de pe plajă. Convins că poziția sa socială era o dovadă solidă pentru a-și susține acuzațiile, medicul a intervenit în anchetă și a încercat să-l forțeze pe tânăr să-și mărturisească fapta. În ciuda repercusiunilor pe care le-a avut de îndurat (șomajul, privarea de libertate), tânărul muncitor s-a dovedit a fi mai puternic din punct de vedere psihic decât era preconizat. Filmul a fost interzis nu numai pentru că era un rechizitoriu dur privind abuzul de putere și represiune împotriva celor fără putere, dar și pentru că, potrivit opiniei lui Nicolae Ceaușescu, acesta denigra clasa muncitoare și nu reușea să servească scopului generos al artei, acela de a încuraja crearea așa-numitului Om Nou Socialist. Securitatea a investigat, de asemenea, circumstanțele în care filmul lui Mircea Danieluc Croaziera din 1982 a primit avizul de prezentare, dar a fost interzis la scurt timp după premiera sa. În afară de o radiografie critică a societății românești, care este acuzată de acceptarea oportunismului și a compromisului moral cu autoritatea, filmul era și despre un “cârmaci (...) incoștient și incompetent, obtuz și ridicol, care-și poartă corabia spre dezastru, în sunet de fanfară” (Căliman 2011, 386). Regizorul a făcut o aluzie directă la liderul român, Nicolae Ceaușescu, pe care propaganda românească îl identifica adesea drept “cârmaci,” și ale cărui decizii politice nefericite au adus țara pe marginea prăpastiei economice în anii 1980 pe fundalul unui înfloritor cult al personalității. De asemenea, documentele Securității au consemnat filmul lui Nicolae Oprițescu “Sezonul pescărușilor” din 1984, ultimul film interzis de către regimul comunist. Filmul spunea povestea unui furt intelectual: un inginer șef a furat munca de cercetare al unuia dintre subordonații săi pentru teza sa de doctorat, dar în cele din urmă secretarul de partid a intervenit și a îndreptat lucrurile. În ciuda intrigii sale benigne, filmul a fost interzis deoarece era vorba de un furt intelectual în domeniul chimiei și acest lucru ar fi putut să o ofenseze pe soția lui Nicolae Ceaușescu, Elena, a cărei carieră academică în chimie a fost construită pe furtul intelectual de subordonații ei. Restul documentelor, în special note și rapoarte informative, au înregistrat opiniile artiștilor și directorilor privind interzicerea filmelor și implicarea abuzivă a cenzurii în munca lor(ACNSAS, D 013147).

  Printre puțini regizori români ale căror activități în cinematografie și teatru au fost interzise de autoritățile comuniste este Lucian Pintilie. Biografia și activitatea sa profesională sunt reprezentative pentru destinele artiștilor români, care au îndrăznit să se opună regimului comunist și au refuzat orice compromis cu acesta. Cele două dosare create de fosta poliție secretă românească, Securitatea, despre Lucian Pintilie aparțin Fondului Informativ. În plus, datorită faptului că a lucrat în străinătate de la mijlocul anilor 1970 și că a trebuit să obțină în mod regulat o viză de ieșire, departamentul extern al Securității a creat un alt dosar în acest scop. Dosarele informative ale lui Lucian Pintilie (dosare de urmărire informative) acoperă aproximativ cariera sa profesională din anii 1960 până la mijlocul anilor 1980. Ele descriu nu numai dezvoltarea opoziției culturale a lui Pintilie față de regimul comunist, dar și funcționarea internă a cenzurii, atât în industria teatrală, cât și în cea a filmului. Materialele din dosare nu respectă o ordine cronologică strictă. Astfel, documentele din ani diferiți sunt amestecate și sunt, de obicei, plasate în dosare într-o linie cronologică inversă.Primul dosar informativ cu două volume,deschis pe numele de “Pan,” așa cum Securitate l-a identificat pe Lucian Pintilie, începe cu un raport din ianuarie 1976, care închidea supravegherea sa informativă. Acest lucru sa datorat faptului că, din 1973, el a lucrat în străinătate și nu s-a angajat în nici o “acțiune ostilă”față de regimul comunist. Următoarele documente plasate într-o ordine cronologică inversă urmăresc dezvoltarea supravegherii informative a Securității asupra regizorului român, în principal în legătură cu suprimarea reprezentărilor publice ale producției sale teatrale după piesa lui Gogol, Revizorul. Ca urmare, dosarul conține rapoarte periodice care acoperă perioada 1972-1976 cu privire la rezultatele supravegherii informative a lui Pintilie și la planurile de măsuri menite să îmbunătățească colectarea de informații despre activitatea sa de opoziție culturală. Mai mult, așa cum era indicat în planurile de măsuri, Securitatea a infiltrat cu succes “surse” în cercul său apropiat de prieteni și cunoscuți și a avut și informatorii la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București, unde Lucian Pintilie a lucrat între anii 1960 și 1973. În consecință, dosarul conține numeroase note informative semnate de colegi și cunoștințe care i-au înregistrat reacțiile sale după suprimarea reprezentărilor publice ale piesei lui Gogol, ideile care se aflau în spatele opoziției sale culturale față de regimul comunist și modul în care suprimarea producției sale a întărit cenzura asupra întregii lumi teatrale. Rapoartele și notele informative menționează faptul că Lucian Pintilie a început lucrul Revizorul lui Gogol în 1971. Scenariul a fost, de fapt, o adaptare după piesa originală, iar intervențiile radicale ale regizorului au vizat actualizarea textului pentru a aborda critic și ridiculiza realități în România comunistă și în Uniunea Sovietică vecină. Aspectele problematice identificate de către “sursele” Securității și de către cenzori erau legate de replicile cu sens ascuns prin înlocuirea anumitor cuvinte pentru a crea impresia că evenimentele descrise în piesă reflectau realitățile contemporane. Unele dintre aceste replici ridiculizau pe liderul sovietic, Nikita Hrușciov și tradițiile culturale rusești cunoscute. Din punct de vedere oficial, aceste elemente ar fi putut deranja pe oficialii  sovietici din București și ar fi putut avea un impact negativ asupra relațiilor bilaterale. În plus, reinterpretarea piesei lui Gogol de către Pintilie a subliniat corupția autorităților locale și, în special, servilitatea și dorința lor de a mulțumi pe reprezentanții guvernului, inclusiv și prin organizarea pentru ei a unei primiri tradiționale românești cu sare și pâine. Aceasta a fost o aluzie deschisă și o ridiculizare directă a ceremoniei de primire organizată de către oficialii locali pentru a-l primit pe Nicolae Ceaușescu în timpul numeroaselor sale “vizite de lucru” în fabricile și fermele agricole din toată țara. Deoarece Pintilie a refuzat să facă modificările solicitate de  către cenzori, repetițiile pentru piesă au fost întrerupte în iulie 1971. Intervenția directă a cenzurii pentru interzicerea piesei ar putea fi explicată și prin contextul politic general. În aceeași lună, Nicolae Ceaușescu și-a prezentat binecunoscutele“Tezele din iulie,” care au pus capăt “dezghețului”ideologic și cultural, care a marcat începutul conducerii sale. În septembrie 1972, regizorul român ar fi revenit asupra deciziei sale, dar după numai trei reprezentări cu audiență restrânsă în octombrie 1972 piesa a fost interzisă pentru totdeauna. Decizia nu doar l-a înfuriat pe Lucian Pintilie și a consolidat opoziția sa față de regimul comunist în probleme culturale, dar a produs și câteva evoluții nedorite pentru Teatrul Lucia Sturdza Bulandra și alte instituții similare.“Sursele” Securității au înregistrat faptul că Pintilie se plângea în public despre faptul că munca sa artistică a fost interzisă, deoarece cenzorii căutau întotdeauna sensuri subversive ascunse. El a dat exemplul filmului său Reconstituirea interzis în 1969, din cauza unor presupuse motive neîntemeiate, deoarece el ar fi pus, în mod intenționat, pe “un polițist să joace rolul celui care decide dreptatea, pentru că poliția este poliție, iar procuratura (...) este expresia obiectivității, detașată de faptul mărunt și reprezentând acel mod cu desăvârșire menit să arbitreze aplicarea legii.”Liviu Ciulei, un alt cunoscut regizor român, a fost scos din funcția de șef al teatrului unde Pintilie a montat piesa, pentru “grave erori politice.” Notele informative colectate de către Securitate și incluse în dosarul “Pan” au înregistrat opiniile actorilor privind înlăturarea lui Liviu Ciulei și opiniile lor mixte despre atitudinea nonconformistă a lui Pintilie față de cererile cenzorilor. Mai mult, unele “surse”ale Securității au arătat în notele lor de la sfârșitul anului 1972 că actorii discutau, în mod regulat, despre interzicerea piesei lui Pintilie. Ca urmare a gestului său îndrăzneț, cenzura a fost întărită, actorii au fost intimidați, deoarece fiecare piesă a fost revizuită de cenzori de șapte ori înainte ca ea să obțină aprobarea oficială pentru reprezentarea publică. Rapoartele și notele informative din 1973 și până în ianuarie 1976, când supravegherea informativă a încheiat surprind începutul carierei de succes a lui Lucian Pintilie în străinătate, unde a regizat două filme pentru televiziunea națională iugoslavă și o piesă de teatru în Paris. Securitatea a devenit, de asemenea, interesată de contactele străine ale lui Pintilie și rapoartele și câteva note informative incluse în dosarul “Pan”au înregistrat cu fidelitate legăturile sale cu exilul românesc de la Paris și, în special, cu departamentul românesc al Radioului Europa Liberă. În ciuda succesului său internațional, autoritățile culturale românești au refuzat proiectele lui Pintilie pe motiv că “perspectiva”sa asupra vieții și artei nu se conforma cerințelor realismului socialist consolidat după Tezele din iulie 1971.Drept urmare, notele informative și rapoartele de supraveghere informativă datate între 1973 și 1974 au înregistrat nemulțumirea sa față de “lipsa libertății de creație” și subordonarea artei față de politic în România. În legătură cu aceasta, Pintilie și-a explicat opoziția sa culturală, declarând deschis că a refuzat orice compromis cu puterea politică privind munca sa artistică.El a adăugat că singura politică pe care a înțeles-o a fost “arta spectacolului prin care își slujește poporului”și întrucât Nicolae Ceaușescu era “geniu politic și se ocupă de politică,” în mod similar, el a avut “geniul spectacolului”și s-a ocupat de el. În afară de înregistrarea opiniilor sale de opoziție cu privire la aspectele culturale, documentele includ rapoartele și fotografiile ale filajelor organizate de către Securitate în octombrie și noiembrie 1972 pentru a monitoriza “activitățile ostile”ale obiectivului lor “Pan,”precum și câteva transcrieri ale discuțiilor sale cu actori și regizori (ACNSAS I 52 vol.1, ff. 1-260 f-v).

  Cel de-al doilea volum al dosarului informativ urmărește, din nou, într-o ordine cronologică inversă, activitatea lui Lucian Pintilie între anii 1961 și 1966. Acesta începe cu decizia de închidere a dosarului său de verificare, pe care Securitatea l-a deschis în noiembrie 1961. Lucian Pintilie a fost suspectat de “activități contrarevoluționare,” iar verificarea, care a durat șapte luni, a dus la începutul supravegherii sale informative în legătură cu cea a lui Liviu Ciulei, un alt regizor român, care a fost, de asemenea, prietenul apropiat al lui Pintilie. Securitatea a elaborat un plan de măsuri pentru a verifica activitățile “ostile” ale tânărului Pintilie.Ca urmare, următoarele documente sunt rapoarte și note informative privind comportamentul lui Pintilie și acțiunile “contrarevoluționare,”care l-au adus în atenția Securității. În afară de furnizarea unor date biografice de bază, aceste materiale se concentrează asupra primelor sale acte de opoziție culturală. După absolvirea Institutului de Teatru și Film Ion Luca Caragiale din București, Lucian Pintilie a început să lucreze ca regizor la TVR (acronim românesc pentru Televiziunea Națională Română) și Teatrul Armatei. El a fost înlăturat de la Teatrul Armatei datorită atitudinii sale rebele față de conducerea sa, conflictelor frecvente cu actorii și remarcilor sale “ostile” față de regimul comunist și arta socialist-realistă. În același an 1959, Pintilie și-a pierdut poziția la TVR din cauza refuzului său de a regiza “rahaturi,” așa cum numea el emisiunile politice. De fapt, principala sa vina a fost că a refuzat cu încăpățânare să regizeze emisiunea politică festivă pe care TVR a programat-o cu ocazia aniversării Revoluției in Octombrie din 7 noiembrie 1959. Ca urmare, programul a fost prost pregătit și nu a reușit să ridice la standardele politice și artistice așteptate. În afară de notele și rapoartele informative, care descriau în detaliu acest episod, dosarul include, de asemenea, o copie a deciziei oficiale luate de conducerea TVR de înlăturare a lui Pintilie din poziția sa și mai multe caracterizări personale ale sale făcute de departamentul de personal al două instituții, unde a lucrat Pintilie și, de asemenea, de către persoane care l-au cunoscut. În 1960, el s-a întâlnit cu Liviu Ciulei și a început să lucreze la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București. Un document interesant din dosar arată că, în noiembrie 1960, Securitatea a luat în considerare arestarea lui datorită refuzului lui Pintilie de a regiza programul de televiziune din data de 7 noiembrie 1959 și“manifestării sale ostile față de regimul socialist realist,” în timp ce lucra la Teatrul Armatei, dar din motive necunoscute intenția s-a finalizat doar prin deschiderea unui dosar de verificare în 1961.Mergând înapoi, documentele descriu viața rebelului Lucian Pintilie în perioada în care era student la Facultatea de Regie de Teatru de la Institutul Ion Teatru și Film din București și, de asemenea, pentru un timp, un “informator necalificat” al Securității. Din cele câteva documente incluse în dosar despre perioada studenției sale, doar un document din 1960 menționează scurta colaborare a lui Pintilie cu Securitatea. Celelalte materiale, în special note informative din 1952, au subliniat atitudinea nonconformistă și rebelă în mai multe situații. În timp ce participa la mitingul organizat pentru a sărbătorirea zilei de 1 Mai, Pintilie nu numai că a refuzat să se alăture colegilor săi în scandarea sloganurilor politice atribuite, dar a făcut și un zgomot teribil astfel încât sloganurile strigate să nu poată fi auzite clar. În plus, în timpul unei întâlniri politice, Pintilie a îndrăznit să-l provoace pe activistul politic. La comentariul său despre persecuțiile la care comuniștii au fost supuși de către poliție în perioada interbelică, Pintilie a remarcat cu ironie faptul că adversarii politici erau acum “trimiși în Canal” (referința este la Canalul Dunăre-Marea Neagră aflat în construcție la începutul anii 1950, și care a funcționat, de asemenea, și ca loc de exterminare fizică a oponenților politici ai regimului comunist) “pentru a construi socialismul.” Ultimele documente din dosar se referă la anii 1965 și 1966 și descriu același rebel Lucian Pintilie care lucra ca regizor la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București și interesat de punerea în scenă a unei satiri anticomuniste și ignorarea cenzurii oficiale. În același timp, mai multe documente din 1966 descriau în detaliu planurile Securității de a pregăti recrutarea lui Pintilie ca “sursă,” dat fiind contactele sale externe și deplasările frecvente în străinătate și modul în care au decurs întâlnirile preliminare. Deși Lucian Pintilie a acceptat să discute despre planurile artistice și contactele sale străine cu ofițerul Securității, nu sunt furnizate cu privire la eșecul recrutării sale (ACNSAS  I 52 vol.2, ff. 1-101 f-v).

  Cel de-al doilea dosar informativ pe numele lui Lucian Pintilie se concentrează pe cariera sa de regizor de film în România. După interzicerea în 1969 a filmului său Reconstituirea și piesei de teatru montate după Revizorul lui Gogol în 1971, autoritățile române au refuzat să aprobe proiectele sale, obligându-l să lucreze în străinătate. În 1979 i s-a permis revenirea cu un film bazat pe piesa D'ale Carnavalului a lui Ion Luca Caragiale. Filmul s-a bazat pe o adaptare liberă a piesei și a fost redenumit De ce  trag clopotele, Mitică? Deși acțiunea a fost plasată la sfârșitul secolului al XIX-lea, filmul oferă o critică politică și socială puternică, care trimitea la situația din România din anii 1980: o societate în declin moral, angajată în îndeplinirea ritualurilor democrației fără a-i înțelege esența și fericită să se supună orbește autorității fără a pune la îndoială deciziile sale (Batori 2018, 47-50). Dosarul informativ surprinde eforturile depuse de directorul român pentru obținerea aprobării oficiale pentru a-și termina filmul. După prima prezentare din iunie 1981, cenzura a decis să-l împiedice Pintilie să-și continue munca la el. Astfel, un raport din august 1981 descria acțiunile întreprinse de regizorul român pentru a-și apăra filmul și intențiile sale de a obține sprijin pentru finalizarea sa de la liderii de partid și de stat. Intervențiile lui Pintilie s-au dovedit a fi fructuoase, deoarece la sfârșitul lunii octombrie 1981 a avut loc o nouă vizionare a filmului. Raportul din noiembrie 1981 a menționat că la vizionare au participat cei mai înalți factori decizionare în probleme culturale, iar hotărârea finală condiționa continuarea filmărilor de îndepărtarea anumitor scene considerate “inadecvate.” Având în vedere refuzul lui Pintilie de a scoate scenele “incriminate,”autoritățile au decis să oprească filmarea peliculei. După cum arată un raport din 1982, el a reluat lucrul la film în primăvara anului 1982, dar a decis să ignore din nou recomandările cenzurii.În consecință, un alt raport din septembrie 1984 a menționat că Pintilie a decis să contacteze autoritățile culturale despre premiera filmului, însă acest eveniment nu a putut să aibă loc decât după prăbușirea regimului comunist. Următoarele documente, care acoperă perioada 1984-1986, descriau alte elemente ale opoziției culturale a lui Pintilie. După cum reiese din notele și rapoartele informative, el a declarat în repetate rânduri că intelectualii au avut datoria morală să rămână în țară și să salveze“spiritualitatea românească”de “forțele brutale ale ignoranței.” În consecință, el i-a încurajat intelectualii români să ia o poziție activă împotriva regimului comunist și să refuze orice compromis cu acesta. Pintilie a folosit, de asemenea, călătoriile sale în România pentru a strânge informații valoroase despre politica culturală a regimului, despre soarta intelectualilor marginalizați și persecutați și pentru a le transmite Monicăi Lovinescu și altor membri ai comunității din exilul care au lucrat pentru biroul românesc al Radioului Europa Liberă. Un raport consistent din ianuarie 1985 menționa că Lucian Pintilie se folosește reputația sa din străinătate pentru a vorbi împotriva regimului comunist și a oficialilor săi din domeniul cultural. Mai mult, pentru a-1 tempera pe Pintilie, același raport menționa că autoritățile culturale i-au trimis la cerere copii ale filmelor sale și i-au permis să le proiecteze în timpul unui festival organizat în Statele Unite și, de asemenea, i-au promis sprijinul lor pentru viitoarele sale proiecte cinematografice. În ciuda atitudinii lor conciliatorii, autoritățile române și, în special, Securitatea, îl suspectau pe Lucian Pintilie pentru scurgerea de informații despre situația internă din România către Radio Europa Liberă. Restul documentelor s-au axat pe măsurile avute în vedere pentru a tempera criticile lui Lucian Pintilie împotriva regimului și a politicilor sale culturale și a descris sprijinul pe care el l-a arătat intelectualilor români curajoși care au decis să refuze compromisul politic cu puterea.

  Ultimul dosar din colecție a fost creat de departamentul extern al Securității și se ocupă de aspecte practice legate de eliberarea vizelor de ieșire pentru Lucian Pintilie. În România comunistă, dacă cineva dorea să călătorească în străinătate, el sau ea trebuia să solicite un pașaport cu o viză ieșire. Înainte de a primi pașaportul, trecutul celui care solicita o viză era verificat cu atenție de Securitate pentru a afla dacă persoana în cauză odată ajunsă în Occident era probabil să rămână acolo și să se angajeze în acțiuni de opoziție împotriva regimului românesc. Deoarece a refuzat cu fermitate compromisul cu regimul și cu aparatul său de cenzură privind conținutul artei sale, Pintilie a fost forțat din 1973 să lucreze, în principal, în afara țării. Dosarul este compus din documente care urmărește întregul proces de acordare sau extindere a vizelor existente pentru regizorul român din 1973 până în 1988. În consecință, el conține corespondența între Ambasada României la Paris, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne (sau Ministerul de Interne) și organul său specializat în emiterea de pașapoarte și vize, precum și autoritățile culturale, al căror acord era obligatorie pentru acordarea vizelor.Ca urmare, dosarul include rapoartele făcute de aceste instituții de stat care explicau situația lui Pintilie în calitate de regizor exilat și aprobau toate cererile sale de viză, și formularele completate de Pintilie însuși pentru a obține vizele necesare. Documentele conțin, de asemenea, mențiuni directe despre intervențiile făcute de importanți lideri de partid și de stat în favoarea sa pentru a facilita procesul de eliberarea vizelor sale. În acest context, trebuie menționat faptul că regizorul român s-a bucurat de un statut privilegiat pentru că nu numai că i se permitea să călătorească liber în Europa și Statele Unite, dar și pentru că se putea întoarce în România oricând dorea(ACNSAS X 49010 vol. 1).

Descrierea conținutului

• Documentele din Cenzura în Teatru și Cinema-Colecția Ad-hoc de la CNSAS au fost organizate de către poliția secretă românească, Securitatea, în funcție de interesele sale operative și de regulile birocratice, în trei categorii de dosare: dosare din Fondul documentar despre cinematografie și teatru, dosare din Fondul informativ privind supravegherea informativă a regizorului român, Lucian Pintilie (poreclit “Pan”de către Securitate) pentru refuzul său de a ajunge la un compromis cu regimul comunist privind perspectiva sa artistică asupra evenimentelor (așa-numitele dosare de urmărire informativă) și un dosar creat de Departamentul extern al Securității despre acordarea unui pașaport și a vizelor de ieșire pentru același Lucian Pintilie. Dosarele din Fondul Documentar conțin rapoarte, corespondență internă și note informative ale “surselor” Securității despre situația din principalele teatre și studiouri de film din București. În consecință, Securitatea a fost interesată să identifice grupurile de actori și regizori, care au intrat în competiție unul cu celălalt pentru a obține controlul asupra instituțiilor în cauză, legăturile lor cu cei mai înalți lideri de partid și de stat, impactul cenzurii asupra funcționării teatrelor și studiourile de filme, monitorizarea reprezentărilor și vizionărilor de filme pentru a asigura “conținutul politic corect” și prevenirea oricăror acte de opoziție culturală atât ale actorilor, cât și ale regizorilor. Printre cazurile în care Securitatea a deschis un dosar de supraveghere informativă pe numele unui regizor român a fost cel al lui Lucian Pintilie. Pentru că a refuzat în mod constant un compromis cu regimul comunist în chestiuni legate de activitatea sa artistică, filmele și o piesa de teatru de a lui au fost interzise și astfel nu au ajuns niciodată la publicul larg. Dosarele de supraveghere informativă ale lui Pintilie conțin deciziile oficiale de deschidere a dosarului de verificare și, mai târziu, a unui dosar de supraveghere informativă pe numele său, planuri de măsuri menite să adune informații valoroase despre activitățile sale de opoziție, rapoarte și note informative. Ele urmăresc destinul tânărului și rebelului Lucian Pintilie ca student, începutul carierei sale ca regizor la Televiziunea Națională Română și la două teatre din București, interzicerea filmului său Reconstituirea în 1969 și a spectacolului său după piesa lui Gogol Revizorul în 1971 și dezvoltarea activității sale artistice de succes în străinătate datorită refuzului său ferm de a face concesii regimului comunist și politicilor sale culturale. Dosarele au reținut revenirea sa scurtă în România în 1979 pentru a regiza filmul De ce trag clopotele, Mitică? și dificultățile pe care le-a întâmpinat pentru a-l termina din cauza opoziției activiștilor culturali, care au decis, în cele din urmă, să-l interzică pentru a fi prezentat publicului. În afară de înregistrarea actelor sale de opoziție culturală, dosarul de urmărire informativă include rapoartele și fotografiile ale filajului organizat de către

  Securitate în octombrie și noiembrie 1972 pentru a monitoriza “activitățile ostile” ale lui Pintilie, precum și transcrierile conversațiilor sale cu colegi și cunoștințe. Notele și rapoartele informative ale Securității descriu cum Pintilie i-a încurajat pe intelectualii români să adopte o poziție activă împotriva regimului comunist și să refuze orice compromis cu acesta și modul în care el a folosit călătoriile sale în România pentru a culege informații valoroase despre politica culturală a regimului și soarta intelectualilor persecutați și le-a transmis Radioului Europa Liberă. Departamentul extern al Securității a creat, de asemenea, un dosar distinct privind eliberarea vizelor de ieșire pentru Lucian Pintilie. Deși autoritățile culturale românești au refuzat să susțină vreunul dintre proiectele sale, Lucian Pintilie s-a bucurat de un statut privilegiat, deoarece i s-a permis să călătorească liber în Europa și Statele Unite și să se întoarcă în Romania oricând dorea. În consecință, dosarul conține corespondența dintre instituțiile de stat implicate în acordarea vizei necesare, formularele completate de Pintilie însuși pentru obținerea vizei, precum și rapoartele făcute de aceleași instituții de stat, în care explicau situația lui Pintilie ca regizor exilat și acordul lor pentru prelungirea șederii sale în străinătate(ACNSAS X 49010 vol. 1).

Conținutul colecției

• fotografii: 10-99
• literatură gri (documente de arhivă precum broșuri, buletine de informare, pliante, rapoarte, dosare ale poliției secrete, lucrări ale unor conferinţe, studii tehnice, transcripturi, etc.): 1000-
• manuscrise (memorii, jurnale, note, scrisori, ciorne, etc ): 10-99

Administrator(i)

• CNSAS - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

Proprietar(i)

• CNSAS - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității
• Ministerul Apărării Naționale (România)
• Securitatea (Departamentul Securității Statului)
• Serviciul Român de Informații

Acoperirea geografică actuală

• internațional

Subiecte

• Teatru și arte scenice
• cenzură
• film
• supraveghere, urmărire (diverse)

Creatori

• Pintilie, Lucian
• Securitatea (Departamentul Securității Statului)

Colecționari

• Securitatea (Departamentul Securității Statului)

Evenimente importante în istoria colecției

• Prezentarea filmului Reconstituirea (Reenactment) la cea de a 52-a ediție a Festivalului Internațional de Berlin, 6-17 februarie 2002

Piese remarcabile

• Conversație între Lucian Pintilie și actorul Paul Sava, 15 noiembrie 1972. Transcriere
• Privind cenzurarea filmului lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?, Noiembrie 1981. Raport

Tipul de acces

• complet accesibil publicului

Autorul(ii) acestui articol

• Marin, Manuela

Lista referințelor

ACNSAS, Informative Fonds, file 52, vol. 1–2; Informative Fonds, file 235; X 49010 vol. 1.
Batori, Anna. 2018. Space in Romanian and Hungarian Cinema. New York: Palgrave Macmillan.
Căliman, Călin. 2011. Istoria filmului românesc, 1897-2017 (The history of Romanian film, 1897–2017). București: Contemporanul.
Colăcel, O. 2018. The Romanian Cinema of Nationalism: Historical Films as Propaganda and Spectacle, Jefferson, NC: McFarland.
Malița, Liviu. 2006. Cenzura în teatru: Documente, 1948-1989 (Censorship in theatre: Documents, 1948–1989). Cluj-Napoca: Efes.
Malița, Liviu. 2006. Viața teatrală în și după comunism (Theatre life during and after communism).Cluj-Napoca: Efes.
Popa, Andrei. 2018. “Faleze de nisip sfidează comunismul” (Sand cliffs defies communism). Historia, November 16. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/filmul-faleze-de-nisip-sfideaza-comunismul. 

Petrescu, Dragoș, interview by Marin, Manuela, June 14, 2018. COURAGE Registry Oral History Collection