Coloana vertebrală a colecției este alcătuită din broșurile legate de numerele Kiáltó Szó (Strigătul), apărute între 1988-1989. Pentru a înțelege geneza lor, trebuie să fim familiarizați cu personalitatea și evoluția lui Sándor Balázs de la început și până la apariția samizdatului. El a fost crescut ca un secui-maghiar, dar, mai înainte de toate, ca proletar într-o familie simplă din Cluj. Sándor Balázs detesta din suflet sistemul politic din acea perioadă, și anume dictatura regală a lui Carol al II-lea. Pe măsură ce România era supusă unor schimbări treptate, el s-a adaptat acestora. Ca rezultat al eforturilor părinților săi, el a reușit, profitând de originea sa proletară, să se înscrie la Universitatea Bolyai din Cluj, cu predare în limba maghiară, unde profesorii săi – printre care se aflau destul de mulți profesori, ilegaliști comuniști – i-au sădit ideea că „acest sistem pe care îl clădim acum, acesta este sistemul tău". Într-adevăr, părea să fie adevărat, având în vedere că a avut posibilitatea de a urma gratuit studiile universitare, ba mai mult, în al patrulea și ultimul său an de studiu, a fost numit asistent universitar (Informații oferite de Sándor Balázs).
Într-un interviu datat pe 1 decembrie 2017, Balázs a legat metamorfoza personalității sale de „loviturile" pe care le-a suferit din partea regimului. Prima lovitură a constat în faptul că, după ce s-a căsătorit, s-a dovedit că părinții soției sale erau „chiaburi". A devenit o oaie neagră, fiind căsătorit cu un inamic de clasă. Profesorii săi discutau lucruri cu el. Unul dintre profesori i-a spus: „Noi, comuniștii, avem nevoie exact de proletari intelectuali, așa cum se întâmplă să fii și tu, cu o frunte înaltă exact ca a ta, dar acest lucru necesită o condiție esențială: divorțează de soția ta, dușmanul de clasă!". Nu a divorțat de ea, au avut un copil împreună, apoi situația a luat o întorsătură nefericită când soția sa a decedat din cauza unei boli cardiace la vârsta de 29 de ani. După moartea soției sale, Balázs a redevenit din nou o figură majoră printre proletarii intelectuali, „deși cicatricea era încă acolo" (Informații oferite de Sándor Balázs).
Fiica sa avea nevoie de o mamă, așa că s-a recăsătorit. De data aceasta, nu au existat diferențe de clasă, totuși, în curând a ieșit la iveală faptul că fratele celei de-a doua soții a participat, împreună cu familia sa, la revoluția maghiară din 1956 și, drept consecință, a fost nevoit să fugă în Statele Unite. Mai mult decât atât, el avea și un văr secui, puțin mai în vârstă, care a fost recrutat și a căzut prizonier forțelor occidentale în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Balázs nu mai știa nimic despre el, deoarece nu menținuse un contact strâns, astfel că în biografia sa, a scris că vărul său a dispărut în timpul războiului mondial. Totuși, băiatul nu a dispărut, ci a emigrat în Statele Unite. Adevărată surpriză a fost când a venit să-și viziteze rudele din România, inclusiv pe Balázs. „A venit cu marele lui Buick, s-a oprit în fata casei noastre și toată lumea a putut vedea că ruda noastră din America, Ferenc Balázs, a fost aici." Datorită faptului că avea membri din familie în America, Balázs a devenit un fel de dușman de clasă, reluându-și, din nou, rolul de oaie neagră. Aceasta a fost cea de-a doua lovitură cu care s-a confruntat, din moment ce i s-a trecut în fișa de cadre faptul că avea rude americane (Informații oferite de Sándor Balázs).
În anii cincizeci, i s-a propus să își dea doctoratul în Uniunea Sovietică. A mers împreună cu un coleg pentru examenul de admitere la București, unde Balázs a declarat că nu intenționează să studieze în străinătate. Refuzul lui i-a adus o altă bilă neagră. Drept consecință, deși deținea statutul de proletar intelectual, nu a fost promovat la universitate timp de 26 de ani. El a avut studenți care au devenit profesori, în timp ce el a rămas pe o poziție inferioară. Acest lucru a dus la situația în care „tânărul naiv, care devenise marxist, a ajuns în timp să fie un inamic al aceluiași sistem social." „Din fericire", lecturile sale de filosofie conțineau subiecte, care nu necesitau comentarii ideologice directe, el preda dialectică. Unul din studenții săi, Gusztáv Molnár, redactor la Editura Kriterion, care în 1985 a organizat Cercul Limes, l-a invitat să devină membru al acestui cerc. Balázs a acceptat, mulțumit de conștientizarea faptului că, până la urmă, prelegerile sale marxiste nu erau atât de eficiente (Informații oferite de Sándor Balázs). Balázs, în calitate de membru senior, a jucat un rol activ în Cercul Limes, devenit un fel de club de dezbateri al intelectualilor maghiari marginalizați, aflați în imposibilitatea de a-și publica lucrările. Acest cerc le asigura o scenă publică cu un ecou minim, dar și o comunitate de sprijin. El a fost autorul studiului intitulat Észrevételek és gondolatok Cs. Gyimesi Éva Gyöngy és homok című értekezése kapcsán (Observații și opinii despre lucrarea Perlă și Nisip, de Éva Cs. Gyimesi) (ACNSAS, I236674/4, 155–172). Reuniunile cercului se desfășurau mereu în locuințe private. Ultima ședință, stabilită pentru 20-22 februarie 1987, urma să aibă loc în casa lui Balázs din Cluj-Napoca. Totuși, acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece, pe 7 februarie 1987, Securitatea a percheziționat reședința din București a lui Gusztáv Molnár, liderul Cercului Limes. Molnár a avut timp suficient cât să o sune pe Éva Cs. Gyimesi şi pe soţul ei, Péter Cseke, ca să îi roage să îl avertizeze pe Balázs în legătură cu percheziția casei. După ce a fost avertizat, temându-se de percheziție, Balázs și soția sa au împachetat două valize pline cu documente, care ar fi putut fi compromițătoare și s-au descotorosit de ele în timpul nopții (Informații oferite de Sándor Balázs).
Până în cea de-a doua jumătate a anilor 1980, samizdatul cunoscut sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte) din 1982, activitatea de opoziție culturală a Évei Cs. Gyimesi și „angrenarea în discuții ilegale” a Cercului Limes, au întărit curajul civic al minorității maghiare din România. Cu toate acestea, suspendarea Cercului Limes a lăsat un gol imens. Balázs, fiind destul de familiarizat cu situația, a venit cu ideea umplerii vidului și a sugerat lansarea unei reviste de tip samizdat. El a propus titlul Kiáltó Szó (Strigătul), inspirat de pamfletul maghiar din 1921 cunoscut sub numele de Kiáltó Szó. Acesta a văzut în pamflet un exemplu de urmat deoarece după șocul Trianonului, arhitectul, scriitorul și politicianul Károly Kós și camarazii săi au fost cei care au dat speranță ungurilor din România, spunând „ar trebui să fim precauți, să nu disperăm, întrucât trebuie să acționăm” și „putem să numim al nostru doar ceea ce obținem noi înșine.” Balázs a crezut că această idee ar putea fi reflectată într-un samizdat. Astfel se explică titlul Kiáltó Szó (Informații oferite de Sándor Balázs).
În urma discutării ideii cu lingvista Éva Cs. Gyimesi, au ajuns la concluzia că, spre deosebire de Ellenpontok, care era editată la Oradea, acest samizdat ar fi indicat să fie publicat în Ungaria. După ce au reușit în toamna lui 1987 să stabilească contacte, ei au găsit maghiari dispuși să susțină implementarea proiectului. Luând în considerare posibilele consecințe și reacția Securității, Balázs a elaborat un plan care a fost cea mai bună conspirație posibilă. Nici nu le-a cerut numele maghiarilor, care l-au vizitat mai târziu. Au conceput următorul scenariu pentru stabilirea contactului. Când tânărul deghizat drept un turist tipic cu rucsac a sosit din Ungaria, l-a sunat pe Balázs și l-a întrebat: Reședința Mátyás? Balázs răspunse: Nu, e familia Balázs. Astfel cel care sunase s-a asigurat că nu a greșit și o oră mai târziu, ei s-au întâlnit la statuia lui Matei Corvin. Balázs s-a folosit de trei statui, care există în Cluj-Napoca, anume: Matei Corvin, Sfântul Gheorghe, și respectiv, Mihai Viteazul. După caz, dialogul inițial ar fi sunat: Rezidența György? Greșeală, aceasta este familia Balázs; sau. Rezidența Mihály? Nu, aceasta e familia Balázs. Aceasta era strategia, care preceda întâlnirea la statuia respectivă (Balázs 2005). „Nu eram îndrăzneț și curajos. Aveam alt defect: eram încrezut. Eram încrezut fiindcă aveam convingerea fermă și de fapt justificată, că eram mai deștept decât persecutorii mei și că nu voi fi prins. Aceasta este îngâmfare în sens pozitiv și timpul a demonstrat că am avut dreptate întrucât nu am trădat pe nimeni, din fericire.” – a spus Balázs în interviul din 1 decembrie 2017.
Maghiarii nu au oferit editorilor o susținere financiară, dar au contribuit la latura tehnică, trimițându-i lui Balázs un calculator personal Sinclair ZX Spectrum 48K, care era considerat o raritate în 1987-88. El a conectat PC-ul la televizorul mic sport, care servea drept monitor și la magnetofon pentru a permite stocarea datelor. Apoi a dactilografiat manuscrisele colectate. Dispozitivul de scară mica nu putea să memoreze mai mult de un rând jumătate și, în consecință, textul trebuia să fie salvat iar și iar pe casetă. După ce întregul text a fost dactilografiat, el l‑a codificat integral. După codificare, textul de cinci pagini s-a transformat într-un paragraf de mâzgălitură care devenea accesibil prin introducerea codului. Caseta a trebuit dusă în Ungaria. Balázs a copiat materialul criptat pe casete, care conțineau cântece folk. A introdus textul în melodia curentă, pentru ca ascultătorii să poată auzi doar un pic de ciripit și când textul se termina, melodia continua. În acest fel, manuscrisele au călătorit spre Ungaria, prin intermediul unor tineri, al căror nume, în mod voit, nu l-a reținut. Era o regulă de bază să știi cât mai puține lucruri, ca în cazul în care ești prins, să nu poți să îi tragi și pe ceilalți după tine.
Balázs nu îi știa pe editorii maghiari, el a fost ghidat, în mod deliberat, de ignoranță. Nu știa cine a proiectat aspectul general al samizdatului, cine a transcris textele, nici pe editori în persoană. După tipărirea numărului (doar două au fost publicate, dar următoarele șapte numere au dispărut), materialul de tip samizdat, care număra peste o mie de copii, s-a întors în Transilvania. Balázs se afla în relații bune cu consulul maghiar din Cluj-Napoca, Emil Popovics, și de vreme ce locuiau în apropiere unul de celălalt, se întâlneau aproape zilnic. El a discutat problema cu consulul și consulatul din Cluj-Napoca a fost de acord cu aducerea copiilor acasă din Ungaria, în timp ce distribuirea urma să fie asigurată de către localnici. Faptul că șapte ediții nu au fost publicate poate fi legat de închiderea consulatului maghiar din Cluj-Napoca în august 1988. În primăvara lui 1989, când cea de a doua ediție a fost adusă în țară, consulatul încă funcționa, mai târziu însă, acest canal a fost închis.
Balázs a împărțit personalul care a realizat samizdatul în două categorii. Un grup a fost cel al editorilor, care executau operațiunile propriu-zise, aranjau manuscrisele, le traduceau, etc. A doua categorie îi includeau pe așa-zișii colaboratori externi, care doar trimiteau manuscrisele. Cea mai restrânsă echipă de editori consta din 8-10 oameni, în cea mai mare parte membri și lectori ai universității, jurnaliști. În această privință, trebuie menționați Éva Cs. Gyimesi și soțul său, Péter Cseke, Sándor Balázs și cea de-a doua soție a sa, filosoful György Nagy, jurnaliștii László Pillich și Árpád Páll, scriitorul György Beke, precum și chimistul Róbert Schwartz și soția sa Anikó.
Colaboratorii externi îi includeau pe Ágnes Bende Farkas și soțul ei Sándor, istoricul Ernő Fábián, bibliotecarul Tibor Horváth, jurnalistul Tamás Jakabffy, criticul literar Lajos Kántor, biologul Zoltán Kiss, profesorul universitar Zoltán Nagy, politologul Levente Salat, arhivarul Gábor Sipos, lingvistul Sándor N. Szilágyi, filosoful Sándor Tóth, poetul-dramaturg András Visky. Balázs îi include și pe disidenții Doina Cornea și Marius Tabacu în această categorie. În ceea ce-i privește pe Doina Cornea, ei au tradus câteva din scrisorile acesteia difuzate de Radio Europa Liberă și de asemenea, au publicat un interviu cu ea. Cât despre Marius Tabacu, ei au publicat o scrisoare adresată de acesta Doinei Cornea. De asemenea, în acest grup activau și editorul de radio și TV Sándor Csép, medicul Zsolt Mester, care a lucrat de asemenea, ca scriitor și era înrudit cu Balázs, precum și doi preoți reformați, László Tőkés și tatăl său István Tőkés. László Tőkés a scris despre distrugerea satelor și contribuția sa a fost și publicată, în vreme ce tatăl lui discuta problemele privind Biserica Reformată. Neținând cont de apartenența confesională, editorii au inclus și plângerile Bisericii Greco-Catolice în publicație. Pe lângă relațiile maghiaro-românești, au asigurat reprezentarea comunității germane prin Pillich. Revista a conținut și o parte dedicată literaturii, prezentată de Péter Cseke, care a realizat o analiză a uneia dintre poeziile lui István Horváth (Informații oferite de Sándor Balázs; Balázs 2005).
În perioada ce a urmat, emisiunea de limba maghiară al Radioului Europa Liberă a difuzat articolul-program al Kiáltó Szó, intitulat „A Ceaușescu-korszak után” (După epoca Ceaușescu), în care editorii au oferit o prezentare a perspectivelor lor în ceea ce privește vremurile post-dictatoriale. Textul-program, care prefigura lansarea Kiáltó Szó, formulat în comun de editori, menționa ca scop crearea unei societăți, care să funcționeze într-un sistem multipartit și bazat pe proprietate privată. Balázs și colaboratorii săi nu au văzut soluția într-un singur partid politic, ci au preferat democrația. Ei nu au elaborat un program de partid și nu au avut nicio intenție de a forma un partid politic. Ei lucrau pe o scară mai largă, care includea problemele politice, chestiunile bisericii și puțină literatură de asemenea, printre altele. Dincolo de acestea, scopul samizdatului a fost stabilirea unui dialog, eliminarea izolării, prezentarea situației maghiarilor în România și formarea unei alianțe cu indivizi și grupuri ale românilor cu orientare democratică, pe cât permitea situația (Informații oferite de Sándor Balázs).
În 1989 Fundația Bethlen Gábor din Budapesta a decernat editorilor lui Kiáltó Szó Medalia Áron Márton. Oferind medalia din 1988 persoanelor și instituțiilor, ca o formă de recunoaștere a meritelor lor excepționale în serviciul maghiarilor creștini, fundația și-a dorit perpetuarea amintirii episcopului transilvănean (Medalia Áron Márton 1989). În anii 1990, în cadrul studiilor sale publicate, Balázs a prezentat ediția publicată ilegal în ultimii ani ai regimului comunist, precum și activitatea de opoziție generată de apariția revistei. Prin volumul său intitulat Kiáltó Szó: Volt egyszer egy szamizdat (Strigătul: A fost odată un samizdat) prezentat în 2006, el a reușit să atragă atenția publică asupra ultimei manifestări subterane semnificative a disidenței maghiare transilvănene.
